Stelian DUMISTRĂCEL în dialog cu Călin CIOBOTARI
L-am cunoscut pe Stelian Dumistrăcel la începutul anilor 2000, la Casa Pogor. Venea des în redacția revistei „Dacia literară”, mai ales că, la propunerea lui Lucian Vasiliu, inițiase atunci o rubrică ce avea să se bucure de mare succes – „Spațiul cuvântului”. Cultura profesorului era impresionantă, însă ce mi se pare cu totul și cu totul remarcabil e că, nici o clipă, nu făcea caz de ea, nu o etala ostentativ. Cele mai complicate și subtile chestiuni de lingvistică le discuta cu noi cu o simplitate desăvârșită, ca și cum am fi vorbit despre starea vremii, nu despre starea limbii. Cu toate astea, după o oră de conversație cu Stelian Dumistrăcel, te simțeai mai informat, mai deștept și mai responsabil. Pedagogia lui se manifesta discret, delicat, dar îmi dau seama acum, la aproape douăzeci de ani după, că, acolo, în biroul lui Lucian Vasiliu, eram cu toții cursanții domnului profesor. Interviul de mai jos datează din 2012. L-am recitit perioada aceasta, la scurt timp după stingerea marelui nostru profesor, și mi se pare că nu zece ani, ci zece zile au trecut de când, cu minuțioasă tihnă, Stelian Dumistrăcel răspundea întrebărilor mele… (Călin Ciobotari)
Călin CIOBOTARI: Domnule Dumistrăcel, aş vrea, pentru început, să vă propun o evocare a anilor studenţiei dvs., 1954-1958, la Facultatea de Filologie-Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Mă interesează în primul rând atmosfera acelor ani, la fel cum important mi se pare un exerciţiu al memoriei focalizat pe figurile profesorilor şi colegilor dvs.
Stelian DUMISTRĂCEL: Pentru a oferi date întru caracterizarea atmosferei generale, vreau să mă refer la fapte ce se plasează la doi poli opuşi. [a] Regimul ne considera (cum şi eram!) pauperi, aşa că ne ajuta, umplându-ne şi timpul (este şi aceasta, după Aristotel, o preocupare a tiraniilor de tot felul); dar, în după-amiezile de sâmbătă, ascultam concerte-lecţie în Sala paşilor pierduţi (care, în restul zilelor, funcţiona ca sală de lectură); în aceste împrejurări, i-am ascultat pe violoniştii Ion Voicu şi Ştefan Ruha (i-am amintit întâi pe aceştia, întrucât aveam nostalgia lecţiilor de vioară de la Şcoala Pedagogică de la Şendriceni-Dorohoi, pe care o absolvisem în 1954), sau pe artiştii lirici Magda Ianculescu, Dan Iordăchescu şi Nicolae Herlea, competent şi generos prezentaţi de muzicianul şi dirijorul George Pascu. Din activitatea cercurilor ştiinţifice studenţeşti, a sesiunilor ştiinţifice de profil şi de la manifestări artistice ale studenţilor, sunt onorat să-i citez pe istoricii Alexandru Zub şi Ioan Caproşu (foşti colegi şi la Şendriceni), pe regretatul Marin Şt. Sorescu (aşa semna la început!), sau pe teatrologul şi publicistul Ştefan Oprea. [b] Facultatea organiza excursii (gratuite!) de studii şi cu obiective culturale în diferite zone din ţară. Pentru a ilustra o altă trăsătură privind atmosfera epocii, mă voi referi la una din acestea, din martie 1958, ce a atins şi Hordoul lui Coşbuc, Răşinarii (şi apoi Ciucea) lui Goga, traseu stabilit de prof. Gavril Istrate, decan al Facultăţii. Pe când ne aflam la Cluj şi, pe când primeam explicaţii de la un angajat al Bibliotecii Universităţii, sala de lectură a profesorilor de la instituţia respectivă a fost străbătută, incredibil, chiar de Lucian Blaga, „încadrat” atunci, compensatoriu, ca cercetător (sau poate numai ca „documentarist”) la Filiala din Cluj a Academiei. Un coleg, poet (şi el! – Valeriu C.), l-a recunoscut primul şi ni l-a semnalat câtorva din apropiere: „Măi băieţi, ăsta-i BLAGA!”. Aflaţi spre marginea grupului de audienţi, ne-am îndepărtat grăbiţi de obiectivul momentan al vizitei, ne-am luat după… paşii poetului, pe care l-am ajuns până la uşa din colţul opus al încăperii şi i-am pus, unui Blaga neprezent atunci nici în programa de studiu a facultăţilor de litere, câteva întrebări, pe măsura emoţiei momentului, dar şi a poncifelor („reconsiderarea critică” a operei) pe care ni le inculcase atmosfera literară şi didactică a momentului. Am primit răspunsuri binevoitoare (şi amuzate!), pe fondul preţuirii faptului că studenţi ieşeni vizitează Clujul. „Cadrul didactic” ce conducea (şi supraveghea!) excursia ne-a făcut, semi-sonor, de la distanţă, un semn decis de dezaprobare, iar seara, la căminul studenţesc unde locuiam, ne-a „prelucrat”, atrăgându-ne atenţia că excursia are „alte obiective”, nu discuţiile cu „persoane compromise” (sau cam aşa ceva). Probabil timorat de „răspunderile” care-i incumbau, la Iaşi ne-a dat şi pe mâna „conducerii”, adresându-se prodecanului Facultăţii, atunci de „Filologie, Istorie şi Filozofie”, post ocupat de un conferenţiar… prevăzut în statul de funcţiuni al secţiei de Filozofie (nu a părut că ştie ceva despre Blaga, dar a „pasat” cazul decanului, noi fiind de la „Filologie”). Auzind despre ce este vorba, profesorul Istrate ne-a întrebat, curios, ce am vorbit cu Blaga (uluit, desigur, de şansa pe care o avusesem!). Unul dintre noi, cei trei în cauză, a precizat, mai în glumă, mai cu uşoară sfidare, că nu am putut fi „influenţaţi negativ”, întrucât discuţia a fost destul de scurtă. Decanul a tranşat scurt „problema”, în spiritul strategiilor vremii, dar extrem de favorabil pentru noi: „Auziţi-i ce spun, tovarăşe prodecan; sunt tineri şi proşti. Hai, plecaţi de aici şi să nu vă mai prind, că…”. Nu ne-a mai… prins, dar nici noi nu ne-am speriat, deoarece ştiam că, oricum, între ardeleni (prof. Istrate, pe care în 2014 îl vom sărbători la împlinirea a 100 de ani, este năsăudean) nu putea să încapă dezicere ori supărare! Căci, la cursuri, Gavril Istrate ne vorbea el însuşi despre Blaga. (Gavril Istrate a murit în ianuarie 2014, cu câteva săptămână înainte de a împlini 100 de ani – C.C.)
La alţi profesori mă voi referi în cele ce urmează.
„Dar am văzut că sunt încă unii sudenţi care roşesc atunci când, aplecându-se spre ei, o colegă îi atinge (din neatenţie?) cu bustul!”
Care vă erau modelele? Care vă erau visurile? Care vă erau neliniştile?
Printre adevăratele modele (m-am referit deja la prof. Istrate) îmi face plăcere să-l amintesc şi pe adevăratul schivnic Theofil Simenschy, căruia, prin cursurile de lingvistică indoeuropeană, îi datorez interesul pentru etimologie, dirijat spre biografia expresiilor idiomatice, ca şi pe esteticianul Alexandru Dima, membru corespondent al Academiei Române, care ne-a iniţiat în teoria literaturii şi în literatura universală (pentru ambele, curs şi seminarii). Visuri: să pot citi mai mult; nelinişti: să nu fiu repartizat profesor „la ţară”! Ca absolvent, eram şi foarte tânăr: fiind „dat la şcoală” de la şase ani, la absolvire nu împlinisem încă 21 de ani! Mai târziu, modelul magistral a fost Eugeniu Coşeriu, la care vreau să mă refer în altă ordine de idei.
Acum, vreau să amintesc ce-i datorez profesorului Dima, cel care în anii facultăţii avea supranumele „Aristofan” (secret) sau „Magistrul” (niciodată folosit in praesentia). Acestuia îi aduceam, de la Biblioteca Centrală, împrumutate pe buletine ante-semnate (în alb), de Profesor, cărţi de la „Fondul S” [= „secret”] pe care acest adevărat Magistru le folosea pentru cursurile de literatură universală şi de teoria literaturii; i le aduceam la ore, însă mai întârziam cu restituirea, căci le citeam. Ca cercetător, tot lui, în calitate de director al Centrului de Lingvistică, istorie Literară şi Folclor (Institutul Philippide de astăzi), îi datorez un prim stagiu de specializare în Germania şi începuturile cunoaşterii, relative, fireşte, a limbii germane. în septembrie 1966, m-a anunţat că a făcut o propunere în acest sens, la Secţia de profil a Academiei, şi că am primit aprobarea pentru trei luni în Germania, aşa că trebuie să mă pregătesc:
„– ştii germana?” „– Nu…”.
„stăpâneam”, destul de bine, franceza, datorită şi cursurilor de la facultate ale Prof. Valeriu Stoleriu, care ne prevenise că germana se învaţă de două ori mai greu decât franceza, însă unui filolog îi este măcar de trei ori mai utilă, dar, mai ales, lecţiilor particulare în grup, de la Institut, cu ironica şi subtila Profesoară Maria Carpov. şi chiar rusa, după cei aproape opt ani de studiu din şcoala „elementară” şi „medie”, dar şi din facultate.
„– Ai câteva luni ca să te familiarizezi; altfel nu ai ce căuta acolo!” (deşi mergeam la un Institut de romanistică). Şi, până în aprilie anul următor, m-am… familiarizat, Profesorul interesându-se constant despre cum merg lucrurile.
A fost un prim pas, obligatoriu, pentru obţinerea unei burse DAAD (în două etape) şi pentru viitoarele stagii de specializare şi vizite de studiu în Germania, din anii 1969, 1975, 1991, dar favorabil şi pentru invitarea mea în calitate de „Gastprofessor” şi pentru a prezenta conferinţe la diferite universităţi, sau pentru participarea la manifestări ştiinţifice din această ţară.
Dacă ar fi să trasaţi câteva linii de demarcaţie între studenţii de atunci şi cei de azi, cum ar arăta ele? Dar cele trasabile între sistemul pedagogic în care v-aţi format şi cel practicat în prezent?
Mai întâi, cei de astăzi sunt studenţii care au fost dintotdeauna şi vor fi totdeauna, căci manifestările vârstei şi preocupările pendinte ţin de universalii ale simţirilor şi mentalităţilor. Se pare că, astăzi, sunt băieţi care le pot întreba, direct, pe fete, dacă nu vor să facă sex, iar asta nu ar fi chiar aşa de mirare de vreme ce dacă, odinioară, atracţia era grijuliu tatonată prin „a avea pe vino-ncoa”, astăzi epitetul performanţei este „sexi”: când unei fete i se spune că este „sexi” (adică emană atracţie sexuală?), aceasta, de obicei, mulţumeşte flatată! Dar am văzut că sunt încă unii sudenţi care roşesc atunci când, aplecându-se spre ei, o colegă îi atinge (din neatenţie?) cu bustul! Există însă, pentru mine, o primă deosebire fundamentală: cei de astăzi, toţi, sunt frumoşi şi, chiar dacă unii ţin să impresioneze printr-un anumit comportament, nu-şi dau seama (dar nici nu-i interesează!) că se află în tipare de care îţi aduci aminte din vremea când numărai cam aceiaşi ani… Mintea, firea şi aspiraţiile nu s-au schimbat (radical!), sunt doar şi alte modalităţi de manifestare. Evident, există şi diferenţe, legate de deschiderea europeană de după 1989. Dar eu nu regret modul cum se preda şi se învăţa în acei ani: obligativitatea prezenţei (şi la cursuri) crea o atmosferă de cunoaştere şi de camaraderie pe care mi-o evoc şi astăzi cu plăcere, chiar dacă siguranţa plasamentului „în producţie”, pe bază de „repartiţie guvernamentală” nu era, ca notă generală, de natură să stimuleze ambiţia şi iniţiativa personală pentru performanţă. Fireşte, „la vârf” funcţiona concurenţa, aşadar numărul absolvenţilor cu rezultate foarte bune şi cu şanse de a obţine un post în învăţământul superior, în cercetare sau în mass-media nu era inferior celui care, dintr-un număr egal de absolvenţi de astăzi, au şanse comparabile. În sfârşit, deosebirea esenţială este posibilitatea celor de astăzi de a obţine burse şi de a putea lua contact cu învăţământul din ţări europene sau de peste ocean, dar nu întotdeauna acesta este superior, în toate, celui inspirat, bine condus şi practicat, de la noi din ţară!
„Aceste trăiri îţi dau un sentiment plenar al utilităţii, al împlinirii sociale”
Aţi optat pentru o carieră universitară. Care dintre etapele acestui parcurs vi s-a părut cea mai dificilă? Au existat momente de limită în biografia dvs., majore îndoieli? Sentimentul zădărniciei v-a frecventat vreodată?
Problema opţiunii mele pentru „cariera universitară” este un pic mai complicată! Am fost şef de promoţie şi cred că, dat fiind faptul că eram absolvent al unei şcoli medii de învăţători, speram să „intru” la Universitate; „posturi” erau: în doi-trei ani după absolvire, au devenit asistenţi la Filologie doi colegi care nu străluciseră ca pregătire sau rezultate, dar aveau „dosare [de cadre] beton” – cum se spunea. Însă, la „dosar”, eu aveam o… pată: tatăl meu a fost funcţionar militar, „deblocat” în 1948 – aşadar, în învăţământul superior, din cauza „originii sociale”, aş fi putut avea o influenţă negativă asupra tinerilor „sănătoşi” sub acest aspect! Aşa că, datorită recomandării prof. Gavril Istrate, am fost repartizat în cercetare, la fostul Institut de Istorie şi Filologie al Filialei din Iaşi a Academiei, care, un aspect mai puţin cunoscut şi apreciat, era şi un fel de refugiu sau adăpost pentru adevărate personalităţi ştiinţifice şi culturale excluse din învăţământul superior din acea vreme; este vorba de Octavian Ionescu şi Constantin C. Angelescu, foşti profesori la Facultatea de Drept a Universităţii „Cuza” („încadraţi” sau retribuiţi ca documentarişti în colective de istorie), sau de sociologul şi filozoful Alexandru Claudian (devenit membru al colectivului de istorie literară). Contactele cu aceştia ar putea constitui subiectul unor relatări demne de tot interesul.
Nu mă opresc nici asupra a ceea ce am făcut ca cercetător la Institutul „A. Philippide” (unde am lucrat „cu norma întreagă” din 1958 până în 1997; de atunci până astăzi colaborez cu jumătate de normă). Mă voi referi, pe scurt, la cariera didactică, mai interesantă, oricum, din perspectivă socioculturală. În ciuda „opreliştilor” dinspre dosarul de cadre, am ţinut cursuri la Facultatea de Litere chiar între anii 1963 – 1968 (suplinind un cadru didactic plecat ca lector de limba română în străinătate), dar pornirea şi înclinaţia mea pedagogică aveau să-şi găsească împlinirea abia după căderea politicii dosarelor! Astfel, mai întâi, între 1992 – 2000, ca profesor invitat, am ţinut cursuri la Departamentul de limbă şi literatură română pentru „studenţi străini” din Republica Moldova şi din Ucraina, de la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Însă o adevărată activitate didactică am desfăşurat abia din 1997, fiind invitat, ca profesor titular, la Universitatea „Dunărea de Jos” – Galaţi, şi, în acelaşi timp, ca profesor asociat (iar, din 2001, profesor titular) la Departamentul de Jurnalistică şi ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al.I.Cuza”, unde lucrez şi în prezent. La Facultatea de Litere de la această Universitate predau cursuri şi la şcoala Doctorală („Stilistică generală” şi „Filosofia limbajului”). Am avut şi onoarea să fiu invitat, în calitate de „Gastprofessor”, pentru un semestru, la „Friedrich-Schiller-Universität Jena” (1996/1997), pentru un ciclu de lecţii „Frazeologia românească şi «discursul repetat»” la Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi (mai, 2003) şi, pentru conferinţe, la Universităţile din Jena (1995, 1996) şi Heidelberg (1996).
Această nouă solicitare intelectuală a fost ceva cu totul deosebit pentru mine. După mai bine de 30 de ani de muncă „de cabinet”, în confruntare, de regulă, doar cu tomuri din biblioteci (numai într-o etapă de câţiva ani am făcut anchete etnolingvistice de teren), lucrând la o temă colectivă de anvergură (Atlasul lingvistic regional al Moldovei şi Bucovinei), ceea ce implica publicarea rezultatelor cercetării la intervale destul de mari, activitatea didactică m-a plasat într-o lume nouă, cu totul diferită. Îmi pot compara situaţia cu aceea în care s-a găsit sfântul Sisoe al lui Topârceanu: ajuns în Rai, dar fiind un sfânt de rang neînsemnat, era în mare secetă de (să zicem) atribuţii sociale (nu avea suflete de purtat pe aleile Raiului), aşadar avea mare deschidere spre… contacte. O asemenea stare de spirit a fost (şi este) caracteristica relaţiilor mele cu sudenţii de la Jurnalistică de la Iaşi, la orele de curs ori de laborator (fonetică, gramatica „greşelilor”, semantică, stilistică şi retorică din perspectiva performanţei comunicării), cu masteranzii (elemente de pragmatică a comunicării), dar şi cu doctoranzii, conturând, la Iaşi, o şcoală de inspiraţie coşeriană, pe tema generală „Tehnica liberă a discursului şi discursul repetat”, cu rezultate remarcabile (dintre foştii mei doctoranzi, şase şi-au publicat deja tezele, remarcate de specialişti).
Aceste trăiri îţi dau un sentiment plenar al utilităţii, al împlinirii sociale.
Generic vorbind, preocupările acestea pentru limba română pe ce filieră l-au „încolţit” pe tânărul Stelian Dumistrăcel? A fost dragoste la prima vedere sau, mai degrabă, un flirt care s-a amplificat pe parcurs?
Şi în această privinţă lucrurile se prezintă mai complicat! Se pare că am avut, după cum mi-au spus mai apoi părinţii, un interes cu adevărat precoce pentru faptele de limbă; avându-l în vedere pe cel care ar considera adjectivul exagerat (dar nu numai pe acesta), vin cu o justificare, cu un exemplu. Pe când aveam 7 – 8 ani, în Bucovina locuind, familia mea avea o „fată în casă” (atunci era folosit un termen mai dur!), Ileana, din comuna natală a părinţilor, Zvoriştea, judeţul Suceava (în ziua referendumului din iulie, preluând ştirea „de pe surse”, zone ce nu se prea omoară nici cu forma exactă a numelor, nici cu diacriticele, pe un canal de televiziune s-a anunţat un incident electoral la Zvorastea, în judeţul Suceava). Ei bine, respectiva, uscându-se, printre străini, de dorul unui flăcău din satul ei, îi pomenea (şi în versuri improvizate) numele, destul de des, pronunţându-l ńihai (prima consoană se pronunţă ca fr. –gn-). Având eu (probabil) şi alte conflicte cu sus-numita, îi refuzam rostirea dialectală, decretând că numele pe care îl pronunţă nu există, deoarece nu se poate scrie (acum ştiu că se poate transcrie… fonetic). Ceea ce Ileana considera o gravă insultă (poate şi ameninţare), avându-l în vedere pe referent! Nu era singura confruntare de gen; îmi amintesc, vag, faptul că îi contestam şi lipsa de logică a unor formule fixe, incantatorii (dar, poate, şi cumplit deformate), din poveştile pe care ni le spunea, mie şi surorilor mele (regret că nu mi le amintesc, pentru că nu le-am regăsit, ca atare, în piesele din colecţiile de basme pe care le-am citit). Azi, una (din astea), mâine, alta (de acelaşi fel), ca să nu mai punem la socoteală şi aleanul despre care am pomenit, Ileana ajungea să izbucnească în plâns şi să ameninţe cu fuga acasă. A fost nevoie de intervenţia hotărâtă a mamei pentru a mă face să renunţ la această primă acţiune de… cultivare a limbii aproapelui şi de exerciţiile (precoce într-un fel, dar total neavenite) de lingvistică a textului!
Lăsând la o parte ceea ce ar putea fi glumă, am profitat de o bună pregătire de gramatică (şi de metodica predării gramaticii) la Şendriceni, am fost un student deosebit de activ la seminariile de istoria limbii literare şi de dialectologie din anii de facultate şi, apoi, şi din cauza aridităţii domeniului de cercetare (fonetică şi dialectologie, din perspectiva istoriei limbii!), ca o evadare, am fost atras, pe de o parte, de socio- şi psiholingvistică, iar, pe de altă parte, de publicistica de profil. Cu articole de observaţii lingvistice de interes general, am colaborat la „Cronica” îndată după apariţie (1967), ca şi la „Iaşul literar”, „Convorbiri literare”, cu rubrici permanente la vechea „Cronică” (ca şi, în ultimul timp, la „Cronica veche”!), la „Revista română”, „Contemporanul” (1996) şi la cotidienele „Ziarul de Iaşi” (mai înainte, „Monitorul”; ciclurile „Cuvinte acoperite”, „Transitoria”), „Ziarul Lumina” („Lumea cuvântului”); este vorba, în mod sigur, de peste 500 de articole cu tematică generală de cultivare a limbii sau de prezentare a unor cărţi de interes cultural pentru un public mai larg. Am realizat chiar o emisiune de profil („Limba ce-o vorbim”) la canalul tv „Europa Nova” (în anii 1995 – 1997) şi am avut colaborări permanente (ani în şir!) la Studioul de Radio Iaşi şi, intermitente, la „Radio România Cultural” (cu aceleaşi preocupări). Texte din aceste serii au fost apoi preluate (şi acomodate editorial) în volumele Lexic românesc (1980 – a doua ediţie în 2011) şi Până-n pânzele albe – dicţionar de expresii româneşti (1997 – a doua ediţie în 2001).
Pe aceste coordonate se explică şi colaborarea mea la revista „Dacia literară” (din 2004: „Spaţiul cuvântului”) şi bucuria pe care mi-o oferiţi de a-mi depăna acum amintirile. Cealaltă deviere de la profesia propriu-zisă, preocuparea pentru socio- şi psiholingvistică, cu interes pentru filozofia limbii, m-a condus, treptat, spre analiza comunicării, spre pragmalingvistică, domenii de interes pentru performanţă şi în jurnalistică (pe aceste teme am publicat volumele Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcţionale şi Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media, ambele în 2006).
Observ, aşadar, că, de fapt, tocmai devierile de la profesia iniţială de bază m-au scos din aşa-numitul „turn de fildeş” al lingvisticii şi, trebuie să constat, mi-au oferit posibilitatea de a mă manifesta pe mai multe planuri, luându-mi şi revanşa asupra izolării de mai multe lustre în bibliotecă, de care mă plângeam într-unul din răspunsurile anterioare.
„…lingvistul, chiar pasionat de problema folosirii corecte şi performante a limbii materne, nu trebuie imaginat ca un vânător, cu puşca la şold, gata să tragă, cu efect mortal, asupra oricărei greşeli şi să aibă satisfacţia de a pune victima într-o tolbă a dispariţiei…”
Evident, la ora actuală sunteţi unul dintre cei mai fini observatori ai cursului limbii în care ne-am născut. Nu vă ascund că, de fiecare dată când vă parcurg textele, am o reprezentare concretă a relaţiei dvs. cu limba română. Văd limba ca pe un fluviu destul de vijelios, ce îşi croieşte drum peste reliefuri accidentate, în vreme ce pe dvs. vă percep ca pe un scufundător ce plonjează în adâncurile fluviului pentru a reveni cu probe de laborator, a căror analiză o prezentaţi apoi în reviste, studii etc. Dincolo de metafore şi comparaţii, m-ar interesa punctul dvs. de vedere asupra stadiului în care se află limba română astăzi. Către ce evoluează? În ce se transformă? E o limbă îngăduitoare cu diversele influenţe sau, din contra, „căpoasă” şi înverşunată întru autoconservare?
Dată fiind vechimea şi insistenţa preocupărilor mele pe această temă, expuse mai sus, nu mă pot sustrage de la răspunsul pe care-l aşteptaţi, felicitându-vă pentru inspirata Dvs. asemănare între uzul limbii şi curgerea unui fluviu. Dacă aţi fi lingvist (şi chiar nu orice fel de lingvist, ci unul care gândeşte asupra devenirii), v-aş suspecta că aţi împrumutat ideea şi metafora de la un important filozof al limbii, celtologul francez Joseph Vendryes (1875-1960); acesta, în celebrul său studiu interdisciplinar Le Langage. Introduction linguistique à l’histoire (1921), făcea aceeaşi comparaţie, dar (atenţie!) demonstrând imposibilitatea controlului, de durată, prin normele limbii literare, asupra evoluţiei naturale a unui fenomen natural cum este limba, manifestată prin limbaj. Vendryes compara însăşi crearea limbilor literare cu formarea unui strat de gheaţă la suprafaţa unui râu („la formation d’une couche de glace à la surface d’une rivière”); sub acest strat, apa (limbajul) continuă să curgă, în conformitate cu legile naturii („sous la couche de glace l’eau continue à couler, à suivre sa pente vers la plaine”, respectiv „l’eau qui continue à couler sous la glace qui l’emprisonne, c’est la langue populaire et naturelle”); cu timpul, gheaţa se rupe şi apa ţâşneşte la suprafaţă şi îşi face simţită existenţa („on voit brusquement l’eau jaillir et bondir en murmurant”); ca urmare, vechile norme sunt înlăturate şi, treptat se impune, printr-o nouă normare, uzul curent. Iar procesul continuă!
În această ecuaţie, poziţia lingviştilor nu este deloc de invidiat: ei sunt comparaţi cu frigul care îngheaţă suprafaţa apei, însă gramerienii şi pedagogii nu pot stăvili efectele… soarelui, ce îi redă limbii libertatea evoluţiei; textul, poetic, este de o mare forţă de convingere: „Le froid, qui produit la glace et voudrait retenir la rivière, c’est l’effort des grammairiens et des pédagogues; et le rayon de soleil qui rend à la langue sa liberté, c’est la force indomptable de la vie, victorieuse des règles, brisant les entraves de la tradition”.
Cred că, în tot ce am profesat în materie de cultivare a limbii, am ţinut seama de ceea ce este produsul, deşi contrazicând norma oficială, al evoluţiei normale a limbii, faţă de ceea ce reprezintă efectul inculturii crase, manifestate în scrierea semidoctă şi în pronunţarea corespunzătoare.
Pe lângă lecţia Vendryes, am avut adevărate îndreptare de evaluare a faptelor în sinteze cum sunt, în primul rând, cele semnate de Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală (1941), Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a «greşelilor» (1943; să se observe ghilimelele!) sau de Alexandru Graur, Tendinţe actuale ale limbii române (1968), ultimii doi lingvişti cu o constantă şi semnificativă prezenţă de cultivare a limbii şi în mass-media. Esenţialul îl reprezintă tocmai observarea manifestărilor unor „apucături” ale limbii române ce nu au încetat să se manifeste, dacă vreţi, chiar încă începând cu latina populară de la baza dacoromânei, şi faţă de care, dacă avem în vedere corectitudinea, performanţa comunicării, profesăm observaţii de «politică lingvistică», referindu-ne la ceea ce este adecvat sau inadecvat contextual (aici se potriveşte, excelent, compararea lingvistului cu un „scufundător”!). Pe de altă parte, confruntat cu abaterea grosolană de la spiritul limbii şi de la normă, nu poţi da îndărăt de la observaţii, dure, de «poliţie lingvistică» (folosesc termeni ai lui Eugeniu Coşeriu, un mare savant căruia cultivarea limbii nu i-a fost indiferentă; de la el a rămas, în manuscris, o lucrare importantă pe această temă).
Desigur, în cea de a doua situaţie, nu te aştepţi că vei îndrepta lucrurile, dar depui o mărturie, chiar ştiind că efortul pentru a susţine o valoare culturală, mai ales dacă nu este eficient promovat instituţional, nici nu are efect.
Să-mi fie permis, în această ordine de idei, să trimit la înţelepciunea dintr-o traducere din sanscrită a lui George Coşbuc: „Uşor convingi pe un netot,/ Dar mai uşor pe cel cu minte…/ Pe-un semidoct, nici tu, Părinte,/ Nici zeii cerului nu pot”!
Căci lingvistul, chiar pasionat de problema folosirii corecte şi performante a limbii materne, nu trebuie imaginat ca un vânător, cu puşca la şold, gata să tragă, cu efect mortal, asupra oricărei greşeli şi să aibă satisfacţia de a pune victima într-o tolbă a dispariţiei… Iar limba română, deşi din perspectiva evoluţiei generale, se comportă ca toate limbile naturale, are şi o trăsătură culturală de natură… geopolitică: insulă a romanităţii confruntată cu influenţe populare (prin contact direct cu vorbitorii unor idiomuri din cu totul alte familii) şi culte (slavonismul cultural, influenţa neogreacă, apoi cea franceză, ca să le amintim doar pe cele mai importante), româna a fost inspirat caracterizată de Louis Deroy, într-o savantă monografie de profil, L’emprunt linguistique (Paris, 1956) drept un „paradis al împrumuturilor”. Dar româna nu s-a slavizat, nici nu s-a grecizat sau franţuzit şi nici nu se va… englezi, în pofida marelui număr de anglicisme din lexicul perioadei strict contemporane. Să nu pierdem din vedere faptul că nu putem vorbi şi nu putem (condamna şi apoi) apăra o limbă privită ca un repertoriu-tezaur; receptivitatea, maleabilitatea şi disponibilitatea ei comunicativă ne impun adecvarea (aristotelică), considerarea unor limbaje funcţionale (tot după Coşeriu), în utilizarea cărora necesitatea şi ponderea împrumutului sunt diferite şi variabile. Ca să nu ne mai referim la… modelarea temporală a vorbitorilor ce se lasă seduşi de cuvintele şi expresiile la modă, nerumegate, nedigerate! Timpul şi uzul selectează în toate privinţele, iar româna va supravieţui atât timp cât vorbitorii ei (inteligenţi) vor avea (şi nu pot să nu aibă) registre diferite pentru comunicarea dintr-un, să zicem, Supermarket of Shoes, faţă de cea din mediul familiar şi familial, cu un limbaj al trăirilor intime, al sensibilităţii: durere, bucurie, iubire şi chiar ură!
Dacă este să vorbim despre vârsta unei limbi, în ce fază „biologică” s-ar afla limba română? Cât şi cum influenţează limba unei naţiuni cultura acelei naţiuni?
Iată cea mai grea întrebare pe care mi-aţi pus-o, în primul rând pentru că nu am nici formaţie şi preocupări de diagnostician, nici talent de ghicitor! În general, se consideră că, în fiecare moment istoric din existenţa sa, o limbă funcţională a ajuns, pentru vorbitorii acesteia, la o anumită maturitate. Utilizatorii de rând au prea puţin conştiinţa schimbării şi, tot atât de puţin, valoarea modificărilor intervenite: „Ehei, pe vremuri se vorbea altfel!”; sau: „Bunicul avea alte vorbe, la multe lucruri le spunea altfel!” – în ultimul caz cu referire la deosebirile de la nivelul lucrurilor, al denumirilor pentru produsele economiei autarhice faţă de cele din comerţ, fie ele unelte şi obiecte din gospodărie, piese de îmbrăcăminte sau produse alimentare (zone în care îşi spune cuvântul şi moda). Asta în ceea ce priveşte trecutul, căci, tot empiric, de previziuni nu poate fi vorba. Aprecierea fazelor, a „vârstelor” este o problemă a limbii de cultură, a limbii literare (sau „exemplare” cum o numeşte Coşeriu) şi, din această perspectivă, limba se înnoieşte mereu şi, ţinând cont şi de ceea ce am spus mai înainte, limba română s-a schimbat mereu, în principal prin împrumuturi, cu privire la terminologii, la denumirea realităţilor din domeniile structurilor politice, economice, sociale, prin progresul cunoaşterii ştiinţifice şi datorită schimbărilor din domeniul culturii. Dar aceste schimbări sunt percepute prin studii comparative, fiecare epocă ajungându-şi sie prin modul de exprimare. Documentele administrative şi privind economia sau textele religioase, ca şi beletristica din secolele trecute au o limbă „veche”, dar vorbirea curentă, în ceea ce priveşte lexicul de bază, ca să nu mai vorbim de structura gramaticală, nu s-a învechit pe parcursul, să zicem, al unui mileniu cel puţin. Pe de altă parte, tot din perspectivă biologică, o limbă este vie şi în deplinătatea fiinţei sale atât timp cât asimilează şi elimină (ne referim în primul rând la cuvinte!).
Problema relaţiilor limbii cu fenomenul cultural este deosebit de complexă, iar răspunsul la cea de a doua parte a întrebării Dvs., şi nu numai de principiu, a fost dat. Un mare romanist german, Karl Vossler (1872 – 1949), într-o lucrare apărută în 1921, intitulată Frankreichs Kultur im Spiegel seiner Sprachentwicklung. Geschichte der französischen Schriftsprache (aşadar, aproximativ, Cultura Franţei în lumina evoluţiei limbii sale – o istorie a limbii franceze literare), a mers cel mai departe în a studia şi a susţine că limba literară este cel mai elocvent material de studiu pentru a cunoaşte nivelul culturii unui popor. Dar faptul de a da diagnostice de profil pentru o anumită limbă analizând, chiar în context sociologic, evoluţia de ansamblu a dimensiunii morfologice (corectitudine gramaticală şi lexicală!) şi a dimensiunii artistice (calitate literară şi poetică!) a limbii respective, aşa cum, deosebit de sofisticat, a făcut Vossler, exemplar în planul teoriei, se potriveşte mai puţin pentru cadrul discuţiei de faţă. Aşadar, într-adevăr, limba literară, limba de cultură a unei naţiuni, în deplinătatea posibilităţilor de a comunica, la orice nivel, este oglinda culturii acesteia şi continua ei dezvoltare influenţează direct o cultură.
Cuvântul care păcătuiește, care calcă în străchini și căruia nu-i pasă…
Tot mai frecvent, inclusiv pe canalele media, asistăm la felurite forme de dezertări de la ceea ce am putea numi folosirea corectă a limbii. Le semnalaţi şi dvs. ori de câte ori vi se iveşte prilejul. Sunt de natură să ne îngrijoreze aceste abateri sau reprezintă doar accidente nesemnificative?
Observaţia este întemeiată, dar, din nou, pentru a răspunde, se impune o precizare, în ceea ce priveşte calificarea drept „dezertări”, ce s-ar potrivi unor acte de voinţă; deoarece însă Dvs. daţi cuvântului o semnificaţie morală, pornind de la sentimentul de obligatio faţă de limba culturii în care cineva s-a format, ca pornire naturală de presupus la orice individ ce se adresează oral sau în scris unui public, ignorarea normei poate fi considerată o dezertare.
Provocat să dau un răspuns pe măsura aşteptărilor şi pretenţiilor Dvs. şi ale cititorilor noştri, pornim de la învăţătura că nu se trage cu tunul după vrăbii şi, atunci, discuţia nu interesează, în general, simplele bâlbe şi scăpări, chiar ale jurnaliştilor tv, ca să nu mai vorbim de asemenea… prestaţii ale interlocutorilor/invitaţilor acestora. Monitorizările Consiliului Naţional al Audiovizualului consemnează, periodic, cam aceleaşi, deloc accidentale, abateri de pronunţie, de gramatică ori de semantică şi se încearcă, paralel, şi atragerea de partea cunoaşterii şi respectării normei a jurnaliştilor sau a tinerilor „grozăvoşi” prin publicarea de cărţi ce analizează greşelile şi recomandă exprimarea corectă în formule atrăgătoare (vezi chiar titlul uneia dintre acestea: Eşti COOL şi dacă vorbeşti corect; coord. Rodica Zafiu).
Dar, referindu-ne la faptul dacă astfel de abateri ne îngrijorează (cum deja ne previne întrebarea) şi cât de tare, răspunsului DA preferăm să îi asociem situaţii şi exemple care ilustrează devieri mai puţin evidente la primul impact; prin frecvenţa apariţiei şi prin pătrunderea în „urechea publică”, astfel de abateri denaturează însă proprietatea şi performanţa exprimării. Ne vom opri, propunând aici şi etichetări personale, asupra câtorva categorii de abateri, începând cu unele ce ţin şi de stil.
Cuvântul care păcătuieşte. În luna iulie, anul acesta (cu ameninţări că situaţia va fi la fel şi în august şi septembrie), jurnalele tv au transmis relatări şi interviuri despre o secetă prelungită; imaginile caniculei sunt concludente: solul crăpat, plantele de porumb şi de floarea-soarelui numai bâldii (aşa se spune pe la noi, prin zona Sucevei), cu câteva frunze zdrenţuite, feţele abrutizate ale oamenilor pământului… Da, dar când, la buletinul meteo, se ajunge în zona litoralului, dar mai ales când se anunţă timpul probabil pentru a doua zi, tot cu bătaie spre zona costier-hotelieră, viziunea se schimbă brusc; aflăm că „vremea este… foarte frumoasă”! Iată şi ceva aparte: „Urmează două-trei zile da caniculă, dar e bine, este weekend şi e bine!”. Numai cu un pic de atenţie din partea coordonatorului de programe s-ar putea ocoli cuvintele de adevărată sfidare la adresa celor în necaz, sau măcar a celor care nu se află la mare. Iar pentru cei care vor să ajungă acolo se pot găsi soluţii: cer senin, temperatură ridicată, timp potrivit pentru plajă, mă rog, ce le trebuie!
Cuvântul care calcă în străchini. O tânără reporteriţă, ţinând cu graţie profesională studiată microfonul (doar se află în faţa camerei de luat vederi!), pătrunde într-o zonă de adăposturi omeneşti improvizate de la periferia Bucureştilor. Temă: nivelul de trai al celor defavorizaţi; interlocutori: câţiva copii slăbuţi, destul de bronzaţi, îmbrăcaţi extrem de sumar (ca să ocolim cuvinte prea dure). Iată cum decurge interviul: „– Ce aţi servit la cină?” – ?; – „Dar la micul dejun?” – Acelaşi răspuns! Poate ceva or fi mâncat interlocutorii rămaşi muţi ai domnişoarei, şi seara trecută şi chiar în dimineaţa respectivă, dar cu servitul, cu cina şi cu dejunul cel mic pas de mai află ceva!
Cuvântul căruia nu-i pasă. Adică nu-i pasă de Logică, prinţesă ce se află în strânsă îmbrăţişare cu Gramatica. Aici am putea înşira zeci de clase de vorbe ratate, dar ne mulţumim doar cu două-trei exemple din clasele cele mai (prost) frecventate în emisiuni tv (prezentarea este fără, ori cu un minimum de comentarii). [a] „La prânz, temperatura va ajunge la treizeci şi doi de grade!” (deşi, chiar când pe „burtieră” se scrie cifra 2, nu se citeşte, încă!, „doi femei!”); „Din cele doisprezece luni lucrate, i s-au plătit numai zece”; [b] „În accident şi-au pierdut viaţa patru bărbaţi şi alţi doi copii”; „A procurat paşapoarte false pentru soţia sa şi pentru alţi patru prieteni” (închipuiţi-v-o pe soţie acceptând statutul de alt prieten!); [c] „Pompierii s-au chinuit ore bune ca să stingă incendiul”; „Pe NN îl aşteaptă ani buni de puşcărie”; „A ascuns cu bună ştiinţă dovezile crimei”; [c’], ca derivaţie de la precedenta: „Vom beneficia de mărirea teveaului cu trei la sută” (halal beneficiu!).
În ceea ce priveşte deontologia profesională, ar fi multe de observat şi de respins, dar, nefiind vorba numaidecât de specific jurnalistic, ci de ne-modele din societate (cărora, totuşi, mass-media le induce şi le atribuie oarecare legitimare), ne mărginim doar la un florilegiu al claselor relei-cuvântări, amintind tipuri cum sunt cuvântul care murdăreşte ori spurcă, acel care umileşte şi, de ce nu, chiar cuvântul ucigaş, în legătură cu folosirea căruia avem grijă să eliminăm din discuţie clasa (deşi pernicioasă şi aceasta) a politicienilor agresivi, curtaţi de televiziuni (drept charismatici), pentru care, uneori, categoria în discuţie poate deveni cuvântul sinucigaş (slabă consolare!); dacă ne referim la presă, nu avem nevoie de exemple pentru oricare din cele de mai de sus; cu un minim efort ne putem aminti destule probe de violenţă de limbaj din toate registrele: animalier, scatologic sau din alte zone ale trivialităţii.
Mai sus, am strecurat ideea că ne interesează şi cât de tare trebuie să ne îngrijoreze abateri – nu de la corectitudinea –, ci de la adecvarea exprimării. În legătură cu acest aspect, prima situaţie care ne vine în minte este prezenţa anglicismelor şi combaterea ursuză şi posacă a folosirii lor (exagerate, desigur). Aparent împotriva aşteptărilor, susţinem că, măcar în principiu, în această privinţă, uneori se sare (didacticist) peste cal, mai întâi din perspectiva pragmaticii: sunt limbaje funcţionale unde anglicismul este necesar şi recomandabil şi nu putem practica purismul stângaci şi bombastic. În al doilea rând, este vorba de perspectiva istoriei limbii: ne interesează, ca subtilitate, aparenta luptă, de pe terenul limbii române, dintre mai vechi franţuzisme şi dubletele lor ce pătrund din engleză cu sensuri deosebite, uneori chiar contrare. Câteva exemple. Adjectivul versatil (fr. versatile) însemna, până acum două decenii, doar „nestatornic, schimbător, lipsit de fermitate”; în engleză însă, acelaşi franţuzism are sensul principal de „multilateral, divers; suplu”; ca anglicism (versatile), preluat în primul rând prin texte publicitare, are şi în româna actuală conotaţie pozitivă (iată reclama unei firme: „Noul Audi A6 allroad quattro este mai spaţios, mai luxos, cu un design deosebit şi foarte versatil”). La fel se prezintă, la modul general, confruntarea dintre locaţie, cu utilizarea tehnică a fr. location „formă de contract de închiriere; taxă plătită pentru un lucru luat în folosinţă, chirie”, faţă de sensul „loc, localizare, amplasare” pe care l-a adus în româna actuală engl. location (de exemplu: „Vreau să-mi daţi o locaţie bună în Grecia, pentru vacanţă”). Nu mai stăruim asupra confruntării dintre semnificaţiile mai vechi, curente, „a lipi” şi „a pune în practică” ale verbului (a) aplica, faţă de cea strict contemporană, „a solicita, a depune o cerere…”, după engl. to apply, ori asupra sensurilor noi ale substantivelor conferinţă, divizie ori sesiune, preluate în traduceri ale unor enunţuri din limba engleză (ori din americană!) ce cuprind termenii conference (vezi „The Eastern Conference Basketball” sau „The Mid-Eastern Athletic Conference”), division („NYPD Medical Division”) şi session („The Morning Dew Session” la BBC!).
Deşi astăzi, adesea, în traduceri superficiale astfel de cuvinte păcătuiesc prin apariţia ca „falşi prieteni” (un fenomen de interes şi pentru alte limbi; vezi engl. false friends, germ. falsche Freunde, fr. faux amis), din perspectiva lexicografiei, lucrurile se vor aranja cu timpul: în dicţionare, în paragraful etimologic al neologismelor respective (aşa cum se procedează deja pentru alte cuvinte, mai vechi, în situaţii similare), pentru sensurile recente ale cuvintelor respective, pe lângă franceză, se va trimite şi la engleză (fenomenul se numeşte „etimologie multiplă”).
Aş vrea să închei… agreabil această discuţie: o colegă (A.S.) de la Bucureşti (foarte bună profesionistă şi foarte simpatică, de altfel!), la un simpozion de specialitate, la o întrebare ce suna aproape la fel cu aceea formulată de Dl Ciobotari („Nu vă îngrijorează faptul că jurnaliştii comit atâtea mari şi grave greşeli…?”), a răspuns, bine dispusă: „Nu, pentru că se plătesc foarte bine cursurile de perfecţionare a acestora, ca şi activităţile de monitorizare a mass-mediei!”.
Sunteţi unul dintre intelectualii români pentru care Basarabia nu reprezintă un subiect închis. Aveţi diverse colaborări cu universitarii de dincolo de Prut, participaţi la congrese sau alte evenimente, sancţionaţi excesele celor care, cu sau fără misiune, practică, în continuare, genul acela de rusificare a limbii române. Cum estimaţi că va evolua limba română vorbită şi scrisă în Republica Moldova?
Relaţiile mele cu Moldova de la est de Prut s-ar putea să fie înscrise într-o moştenire genetică: numele de familie al mamei a fost Orhei, purtat de numeroşi locuitori ai satului Dealu, din comuna Zvoriştea. Dacă nu reprezintă reflexul onomastic al colonizării Bucovinei dinspre Transilvania (o localitate Orheiu Bistriţei există în judeţul Năsăud), orheienii zvorişteni, care nici nu se mai „ţineau” drept rude, ar putea fi urmaşii îndepărtaţi ai vreunui bejenar din zona Orheiului, din estul Basarabiei, toponim de la care localnicii în mijlocul cărora acesta s-a stabilit au făcut un nume de familie! Cel puţin aceasta a fost, până acum, legătura mea… psiho-semantică neverificată…
Dintre universitarii „de dincolo de Prut”, primul pe care l-am cunoscut, dar, paradoxal, în apusul Europei, a fost marele lingvist Eugeniu Coşeriu, basarabean originar din Mihăileni, fostul judeţ Bălţi. Am avut şansa, obţinând, în 1975, o bursă DAAD, şi cu recomandarea Profesorului Eugeniu Coşeriu, să-i audiez, la Tübingen, un număr de cursuri de romanistică (trata, atunci, istoria limbii portugheze) şi de teoria limbii. Apoi, am avut privilegiul de a mă fi bucurat de încrederea sa şi de a mă fi acceptat în preajmă-i în mod repetat, în special începând din 1990, la numeroase manifestări ştiinţifice, din străinătate (München, 1993, Barcelona, 1994), din România, de la Bălţi şi Chişinău, mi-a orientat proiectarea unor volume de editare a operei sale în limba română. În mai 2001 am fost printre participanţii la un adevărat „turneu” ştiinţific pe traseul Bălţi, Mihăileni, Chişinău, Galaţi, ultimul oraş, unde făceam cursuri la Litere, fiind şi gazda ceremoniei de acordare, Magistrului, a titlului de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Dunărea de jos”.
„Podurile de flori” ne-au permis, românilor din tot spaţiul etnocultural dacoromânesc, să ne cunoaştem, pe lingvişti sub însuşi patronajul spiritual al lui Coşeriu, şi să colaborăm chiar spre binele limbii române, prin dezbateri în cunoştinţă de cauză, prin prezenţa în săli de curs de la universităţi şi în publicaţii ce apar în cele două „ţări” ale românilor (!) şi cunosc şi punctul de vedere al altei vârste: tinerii mei studenţi, masteranzi şi doctoranzi basarabeni de la Iaşi. Trebuie reţinut că falsul concept de „limbă moldovenească” reprezintă, mai ales pentru specialişti, o discuţie depăşită, dar pentru un public mai larg, cultivat, voi cita o apreciere emblematică a lingvistului român care se bucură de un adevărat prestigiu internaţional, „bălţean” de origine după cum am mai spus, Eugeniu Coşeriu: „A promova, sub orice formă, o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural”.
În această ordine de idei vreau să vă împărtăşesc, pe scurt, rezultatele unei cercetări sociolingvistice asupra situaţiei reale a „rusificării” limbii moldovenilor, bazată pe punctul de vedere al lingvisticii funcţionale coşeriene. În anii ’70 ai secolului trecut, de exemplu, afectată de influenţa rusească era, în primul rând, limba păturii cultivate, a intelectualilor din fosta R.S.S. Moldovenească (bineînţeles că şi alte pături ale populaţiei o „rupeau” într-o moldo-rusă stângace, date fiind contactele cu autorităţile şi cu rusofonii din mediile în care trăiau). Dar, analiza textelor dialectale înregistrate şi publicate între 1969 şi 1981 de dialectologi de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova dovedeşte faptul că, de exemplu, atunci când vorbeau despre casă, familie şi despre ocupaţiile lor obişnuite, în special despre arat, semănat, secerat şi de la treierat până la coptul pâinii, moldovenii dintre Prut şi Nistru, ba şi cei care fuseseră exilaţi în Siberia, până spre Pacific, în Primorie, foloseau curent lexicul de bază românesc şi terminologia profesională respectivă şi nu ignorau nicio normă gramaticală a limbii române (am tratat această temă în studiul «Graiul pâinii» în lumina «lingvisticii integrale» coşeriene, publicat în 2003 la Chişinău, şi în 2004 la Bucureşti). La concluzii comparabile au ajuns şi lingviştii care au apreciat „autentica limbă românească” în care şi-a scris o ţărancă din Bucovina, Aniţa Nandriş-Cudla, cartea de evocare 20 de ani în Siberia (apărută în 1991).
„Deschiderii” permanente spre Basarabia îi corespunde, în momentul de faţă, gândul că, pentru a şterge, cu privire la această zonă geopolitică, o anumită impresie de inferioritate a limbii române şi pentru a elimina denaturarea (voită sau involuntară) a limbii române în comunicare, la cele mai diferite niveluri, soluţia o reprezintă asumarea, superioară, de către oamenii de cultură, scriitorii, jurnaliştii şi politicienii din Republica Moldova a avantajelor statutului de cunoscători, – dar la nivel performant – ai mai multor limbi: româna, engleza (ori germana) şi rusa, o cheie pentru a fi mediatori privilegiaţi în relaţia Europei occidentale şi centrale cu imensa zonă rusofonă răsăriteană. Unii literaţi şi filologi basarabeni mai tatonează un soi de amuzament lingvistic pitoresc, de orientare artistică: „aşa grăim noi, ca Ion Creang-a nostru, ca cei de la baştină, de la Drochia!”, ceea ce uneori nu se potriveşte. Aşa că rusificarea este, în unele cazuri, doar o scuză inactuală şi o perspectivă fantezistă, şansele limbii române exemplare în Republica Moldova depinzând de corecta poziţionare culturală a filologilor şi scriitorilor şi a învăţământului de toate gradele din această ţară.
Iată şi un alt aspect, complementar, în legătură cu momentul istoric al limbii române din Moldova. Printre studenţii şi masteranzii basarabeni veniţi la Iaşi, printre care mulţi deosebit de inteligenţi şi preocupaţi de ceea ce vor să devină (ca profesie şi ca membri ai societăţii civile), mai răsar şi originali, care se poartă încă de ar părea că trebuie trataţi în mod special, ca „fraţi” în suferinţă. Deoarece, tot în tinereţe, eu am fost în situaţia de a fi (chiar) printre străini, la stagii de specializare sau documentare în Germania ori în Franţa, ştiu că, în asemenea situaţie şi la vârsta respectivă, ai nevoie de înţelegere, dar că trebuie să încerci să vorbeşti performant şi că poţi impune numai prin seriozitate şi prin conduită, în general, prin felul cum îţi asumi statutul. Şi pot spune că am făcut impresie bună şi, de aceea, sunt sigur că le dau sfaturi bune!
Domnule Dumistrăcel, pe final, o întrebare pe care, de regulă, o propun interlocutorilor mei: dacă ar fi să alegeţi un timp şi un spaţiu pentru a vă retrăi viaţa, care ar fi acestea?
Poate că îmi cereţi prea mult! După ce m-aţi făcut să trec prin vreo şaizeci de ani mai mult sau mai puţin conştienţi, n-ar fi exclus, Dle Ciobotari, să fi contat pe un răspuns preponderent emoţional. Chiar aşa se şi prezintă situaţia, dar puţin mai nuanţat decât mi-a trecut prin minte când am citit prima dată întrebarea Dvs. Aşadar, iarăşi, o poziţionare medie, dar care sper că va scăpa de mediocritate!
Referitor la un spaţiu preferenţial, am avut, nu o dată, ocazia unor comparaţii pentru eventuala alegere. Într-un oraş din fosta RFG, într-o staţie de autobuz de la capăt de linie, când vehiculul era deja vizavi şi urma să facă rondul, dar având o întârziere de vreun minut, călătorii din staţia în care te aflai aveau reacţii demne de tot interesul. Uitându-se la ceas, unii îşi consultau neîncrezători Stadtautobahnführer-ul (da, există cărţulii cu orarul circulaţiei autobuzelor din reţeaua orăşenească!), alţii schimbau cu cei din jur priviri de persoane jignite, aşadar dezaprobarea localnicilor era unanimă! E mare lucru să te naşti şi să trăieşti într-o ţară în care reglementarea transportului public este respectată, în care orarul bibliotecilor şi oficiilor publice este sfânt, în care orice defecţiune intervenită pe o şosea este sever semnalată de poliţie şi remediată sofort! (acest sofort, „imediat”, şi-l însuşiseră şi bucovinenii în mijlocul cărora am copilărit!). Mă opresc aici cu înşiruirea, dar trebuie să completez ideea: într-o asemenea ţară, toţi locuitorii (sau aproape toţi) ţin şi impun ca toate aceste reguli să fie respectate, făcând tot ce îi priveşte personal pentru respectul în discuţie. Aş fi vrut (aş vrea) să trăiesc într-o astfel de ţară! Da, dar şi în funcţie de cele care urmează…
În ceea ce priveşte timpul, din perspectivă lingvistică, nu consider că m-ar interesa o altă epocă a limbii române! Fiindcă sunt, în fond, un sentimental, ca să aleg un alt timp al vieţuirii, nu m-aş putea dispensa de opţiuni ale celor apropiaţi sau dragi din mediul în care am trăit şi trăiesc: mi-ar trebui o dificilă şi delicată recenzare, pentru a-mi asocia un întreg microcosmos (dar, iată că refuzul de principiu îmi provoacă imediat şi un regret: oare operaţia ar implica şi excluderea inimiciţiilor? Şi, atunci…?). Cu selecţia timpurilor, se mai poate însă aranja… Cine nu îşi rememorează etape şi nu recheamă momente ale tinereţii, cu ale sale (anumite) valuri!
Iată o altă evocare din Germania (este vorba de stagii din anii 1967 şi 1969 şi de fosta RDG). Ieşeam seara, destul de târziu, de la Biblioteca de Stat din Berlin şi, în drum spre hotel, mă abăteam uneori pe la o cârciumioară (nemţii au cuvântul, de suspect alint, Kneipe), la o „berică” (germ. Bierchen are exact aceeaşi valoare!). După o anumită oră, legănându-se ritmic la stânga şi la dreapta, acompaniaţi de acordeonistul care se plimba printre mese, consumatorii cântau, umezindu-li-se ochii, nu numai celebrul (şi pentru mine) Lili Marleen (prin ’43 – ’44, se transmitea, de mai multe ori pe zi, la radio Bucureşti) ci şi alte cântece, printre care, posibil, chiar Horst Wessel Lied, imnul batalioanelor de asalt naziste, interzis după Nürnberg (şi despre care aveam să aflu ce înseamnă după o parodie, Kälbermarsch – marşul viţeilor duşi la abator, a lui Bertolt Brecht). Dar acei nemţi, la 20 de ani de la căderea celui de al III-lea Reich, într-un Berlin cu încă întregi cvartale de clădiri prăbuşite, cu biserici secţionate de bombe, din care răzbiseră copaci ce depăşeau înălţimea turlelor, nu-l evocau pe Hitler, ci îşi recuperau, în fond, anii tinereţii…
Răspunzând însă întrebării, pot să aleg, mai întâi, tot atât de paradoxal ca şi în situaţia înfăţişată anterior, ca vârstă a posibilei retrăiri preferenţiale, anii studenţiei (nu, nu ai Şcolii Pedagogice; pentru aceştia prima rememorare o reprezintă, încă, instantaneu, senzaţia de permanentă foame din 1951 – 1954, cei patru ani de internat!). O studenţie când, într-adevăr, credeam şi eu că mult mai multe din cele ce zboară se şi mănâncă!
Dar, ca şi cei mai mulţi din generaţii apropiate, cel mai important moment pe care l-am trăit a fost perioada de imediat după 1989; m-am considerat privilegiat de soartă să trăiesc o asemenea etapă a istoriei şi ţin minte că regretam, din noi raţiuni, faptul că mulţi dintre cei dispăruţi, tatăl meu în primul rând, un pasionat ascultător al „Vocii Americii” şi al „Europei libere”, n-au apucat să trăiască acele zile!
În primii ani de după 1990, şi din perspectiva profesiei, au existat momente de-a dreptul înălţătoare, căci s-au deschis porţile spre o viaţă adevărată; căderea dictaturii comuniste a însemnat şi câştigarea respectului de sine, prin libertatea contactelor cu instituţiile ştiinţifice şi cu specialiştii din Occident, posibilitatea de a călători fără teroarea şi hazardul aprobării „organelor” şi oricând, în Italia, Spania sau Germania, acolo unde erai invitat, posibilitatea de a vedea, mai pe îndelete, Roma şi Palermo, Barcelona sau Münchenul şi Heidelbergul, posibilitatea de a tipări un studiu într-o publicaţie din aceste ţări, de a purta corespondenţă cu românii din aceste ţări şi cu romaniştii de acolo.
Dar, fiindcă m-aţi întrebat de Republica Moldova: anii ce au urmat lui 1989 au însemnat deschiderea spre înfrăţirea plenară cu basarabenii şi responsabilitatea participării la acest proces, chiar dacă drumul nu avea să treacă, numaidecât, pe imaginatele „poduri de flori” ale însufleţirii momentului. Am ţinut, cum spuneam, la „Cuza”, cursuri de iniţiere în limba română sau de perfecţionare a acesteia pentru „studenţi străini” din Moldova şi Ucraina şi am proiectat, chiar din 1990, cu sprijinul regretatului acad. Silviu Berejan, de la Chişinău, o investigaţie etnolingvistică de recuperare a datelor memoriei colective, cu tema Graiuri româneşti de la est de Carpaţi. Etno- şi sociotexte, de colaborare între dialectologi ieşeni şi colegii de la Institutul de Lingvistică al Academiei de ştiinţe a Republicii Moldova (anchete în 30 de localităţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, în vederea publicării unor volume de etno- şi sociotexte). Cele mai frumoase amintiri din această epocă le reprezintă colaborarea cu dialectologii de la Chişinău şi întâlnirile noastre şi discuţiile cu ţăranii (de obicei vârstnici) din toate localităţile româneşti în care am făcut anchete etnolingvistice, situate începând din nordul Bucovinei (de exemplu, Boian, de lângă Cernăuţi), trecând prin judeţele Soroca, Bălţi, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Cahul, şi până în sudul Basarabiei (Sărata, din zona Ismailului).
Pentru a încheia, voi consemna, spre o anumită exemplificare, faptul că, lăsând deoparte lucrările colective, ce constituie rezultatul îndeplinirii obiectivelor de la proiectele de cercetare, faţă de cele două volume de autor publicate înainte de 1989, după treizeci de ani de profesie, din 1993 am publicat încă alte şapte volume şi două ediţii. Şi voi evoca, în mod special, iarăşi, momentele petrecute în compania lui Eugeniu Coşeriu, în satul său natal, Mihăileni, la Bălţi şi la Chişinău, la Iaşi sau la Galaţi, ca şi la München sau la Barcelona, cu recunoştinţa pe care i-o port unui Magistru care, pe vremuri, în 1975, m-a acceptat ca bursier DAAD la Tübingen şi de la care, cu destulă întârziere ca vârstă, dar cu folos, am învăţat o lecţie de bază: cercetarea trebuie să fie critică, dar recuperatoare şi integratoare, o luare aminte pentru tot ce înseamnă comportamentalul. Am ţinut să transmit această lecţie colegilor mai tineri, studenţilor şi doctoranzilor mei, cu speranţa că vor şti să profite, o speranţă devenită deja, în unele cazuri, certitudine.
Şi vă mulţumesc, Domnule Ciobotari, că m-aţi provocat pentru o confesiune (mult prea) lungă, dar care reflectă, totuşi, un scurt (şi, de aceea, deloc uşor) examen al vieţii…
Domnule profesor, și noi vă mulțumim!
