Călin Ciobotari
Mă bucură de fiecare dată întâlnirea cu un text puternic din dramaturgia contemporană românească. Astfel de întâlniri sunt, din păcate, destul de rare; tocmai de aceea, atunci când se produc, au valoare de eveniment. Mai ales că pun în discuție acea atitudine sceptică în privința unei dramaturgii naționale a timpului nostru, alimentând optimismul în ceea ce privește scriitura veritabilă pentru scenă a dramaturgilor autohtoni. Am avut ocazia să cunosc un astfel de text zilele trecute, la Suceava. Se numește Sclavi și îi aparține Mariei Manolescu Borșa. El îmi confirmă excelenta impresie pe care, pe vremuri, mi-a lăsat-o o altă piesă cu aceeași semnătură, montată de Radu Apostol la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, With a little help of my friends (2006). Între timp, mai auzisem de Tiadora, text declarat câștigător la Concursul de Dramaturgie – Monodramă de la Bacău, însă nu am reușit să văd spectacol ce a rezultat din înscenarea lui.
În Sclavi, Maria Manolescu întreprinde o foarte detaliată cercetare nu doar a unor întâmplări reale (sclavagismul practicat în stâne pierdute prin munții noștri dragi, cu ciobani supuși unor abuzuri revoltătoare și, din păcate, prea des trecute cu vederea de o societate care preferă să privească în altă parte), ci și asupra mecanismelor psihologice contemporane ce fac posibilă sclavia și, mai grav, tolerarea sclaviei. Punctul de plecare, cazul ciobanului Doru, zis Tereza, creează condiții de posibilitate pentru o meditație inconfortabilă despre nenumăratele forme în care sclavia modernă se manifestă: de la dependențele de aparentul confort al lumii în care trăim, până la sclavia în interiorul cuplului, de la modul în care job-urile sau activitățile noastre curente ne înrobesc, până la sclavia subtilă, perfidă, pe care o practică însăși arta în raport cu individul. Stratificată social și mental, taxonomia „sclaviei” neliniștește prin multitudinea de proliferări și deghizări, dar și prin acceptabilitatea pe care o dăm unui fenomen de care suntem pe cât de conștienți pe atât de indiferenți.
Cosmin Panaite a luat decizia inspirată de a monta acest text la Teatrul „Matei Vișniec” Suceava, spectacolul reprezentând, din câte am înțeles, dizertația la Masterul de regie pe care l-a urmat în Târgu Mureș. Lectura sa e una profundă, responsabilă, pusă în slujba unei teme pe care și-o asumă și o subliniază inteligent în toate articulațiile ei dramatice. Un cuplu modern, el actor, ea jurnalist cu preocupări pe spiritualitate indică, decide să documenteze povestea lui Doru. Confruntați cu propriile crize – de cuplu și de profesie, cei doi caută răspunsuri nu doar la întrebări public formulate legate de cazul respectiv, ci și la întrebări profund personale menite a releva sensuri ale propriilor existențe. Regizorul propune și cultivă atent acest complex joc la dublu: călătoria la „fața locului”, în satul Frumușița, și călătoria interioară. Ciobanul Doru încetează să mai fie doar un personaj concret adus să rostească adevărul, devenind, treptat, o metaforă a blocajului, a renunțării, a neîncrederii. Depoziția sa nu rezolvă lucrurile, căci se topește în spaimă, în imposibilități de a înfrunta trauma și într-un atât de mioritic …cântat la fluier. Ironic, ceea ce ar trebui să fie un whistleblowering, în sensul mărturiei din interior, devine în spațiul nostru mioritic un cântat la fluier la propriu. De altfel, trimiterile la Miorița, pompos și patriotic recitată de primarul din Frumușița (carismatic în rol Cătălin Mândru), constituie un background mental foarte pregnant, valoros prin aceea că indică starea de spirit imanentă acestui etern picior de plai în care ne trăim viețile.
Ceea ce impresionează la spectacolul sucevean este perfectul dozaj al tensiunilor și al reliefurilor psihologice. Milimetric lucrat, jocul actorilor excelează la capitolul relație scenică. Prim planul îl deține triunghiul alcătuit din Horia Butnaru, Diana Lazăr și Costin Bucătaru, acesta din urmă, în rolul ciobanului, surprinzător prin forța prezenței scenice și prin densitatea pe care o așază în interiorul personajului său, cu atât mai mult cu cât nu are studii specific teatrale. Horia și Diana probează forma foarte bună în care se află și pe care, de ceva timp, ne-o arată în spectacolele în care sunt distribuiți. Au abilitatea de a construi personaje, dar și de a ni se livra în „civil”, procurând foarte utile distanțări de tip brechtian în ton cu mizele textului și ale spectacolului. Devin ei înșiși sursă de atmosferă a spectacolului, racordându-se fără eroare la atât de marcanta atmosferă sonoră de care se ocupă Oana Hodade.
Scenografia (Oláh Réka) este simplă. Se joacă pe scenă, cu publicul pe gradene, plasat împrejurul unei scene acoperită cu material sintetic ce sugerează iarba (piciorul de plai). Prin convenție, spațiul devine univers rural, apoi locuință și așa mai departe. Minimalismul asumat al decorului e compensat de „decorul” sonor, dar și de acea intensitate în spațiu a actorilor despre care pomeneam mai sus. Spațiul se deschide, ulterior, în mod spectaculos, către sala mare, cea în care publicul e obișnuit să ia loc. Acum e goală, iar sentimentul că ne aflăm de cealaltă parte a baricadei este la fel de disconfortant precum cele două ore pe care, întru totul motivat, le petrecem pe gradene. Suntem implicați neostentativ, discret, cu o anume delicatețe. Viața și teatrul își fac semne, iar noi nu mai știm dacă facem parte din teatru sau din viață. Din sală, Directoarea (Cristina Florea) ne ține discursuri despre artă, în scenă se citește revista Teatrul Azi, asistăm la repetiții, ciobanul urmând să fie distribuit într-un spectacol despre situația sa etc.
E un spectacol reușit din toate punctele de vedere. Evită riscul de a rămâne în arealul frust al unei simple documentări teatrale, dezvoltând straturi de adâncime susținute de o foarte bună actorie și organizate de o mână de regizor ce promite să semneze și alte creații la fel de convingătoare.
Teatrul „Matei Vișniec” Suceava – Sclavi, de Maria Manolescu Borșa. Regia: Cosmin Panaite. Scenografia: Oláh Réka. Atmosfera sonoră: Oana Hodade. Mișcarea scenică: Andreea Belu. Grafică: Benedek Levente. Cu: Horia Butnaru, Diana Lazăr, Costin Bucătaru, Cătălin Ștefan Mândru, Cristina Florea. Data vizionări: 5 martie 2022. Foto credit: Luana Popa
