Vasilica Bălăiță
Dragă FF,
E început de an. Adina Bardaș, discipola ta în spirit și literă, mă tot îndeamnă să scriu despre tine. Să fie vreun an de când face asta. Cum sunt prinsă mereu de acțiuni imediate risipindu-mă, poate, dialogul telefonic pe care îl am în răstimpuri cu ea, mă oprește năucindu-mă ușor: „Dar ce-aș mai putea eu scrie despre Florin?” Conviețuiam în același oraș fără să ne întrebăm multe, eram prieteni fără să ne povestim prea des. Ne adunam în jurul vreunei cărți – de obicei, scrisă de mine – privindu-ne prin paginile ei, părând că nu ne-am desprins vreodată din poziția aceea. O dată la zece ani, ne scriam. Dar Florin s-a dus, așa că nu mai putem coresponda. O întreb pe Adina: „Cum ai vrea să scriu despre el? Cum visezi tu să fie asta? Pentru că, insist, voi face ce îmi ceri.” „Scrieți-i o scrisoare, o glossă, îmi zice ea cu voce suavă – și nu pot să nu o iau în serios, pentru că insistă. Are alonjă.
Așa că îți scriu. Întorc filă după filă din memorie. Notez în registru dublu, într-o filă ascunsă și într-una reală. Putem opera astfel, pentru că eu sunt umbră, tu, lumină. Eu încă joc o partitură de pământ pe această planetă, pe când tu ai trup de literă.
Real: procesiunea înmormântării. Oameni de la Academie, de la Universitatea de Arte, de la Universitatea Cuza, de la Teatrul Național, din familie. Speech-uri. Al lui Bogdan Crețu, cel mai viu. Vorbește și soțul meu, Aurelian Bălăiță. Eu însă, te moșesc pe lumea cealaltă.
Ascuns: Ne conversăm pe drumul către groapă. Încă stai puternic în trup și mă întrebi panicat ce se aude. Groparii bat cuie în sicriu. Îți răspund calm și exigent că nu mai ești acolo. Observ că e același proces ca la naștere. Înainte ca pruncii mei să se nască a existat o perioadă în care m-au instruit subtil în tot ce gândeam și simțeam, astfel încât procesul de INTRARE – IEȘIRE din lume mi-a devenit familiar. În virtutea acestei sensibilități am cunoscut și mai înainte oameni aflați la trecerea spre dincolo, sau aproape de venirea lor dincoace, când foarte proeminent e sufletul ființelor umane și foarte ușoare sau inconsistente deprinderile omenești. Îți spun una doar așa, ca să stai să te uiți la mine fix ca în fața teatrului în tinerețea noastră terestră: o voce din înalt mi-a spus cândva că jobul meu real este acela de PORTAR DE INIMI. După jumătate de secol de viață terestră, încă nu știu cu ce ar trebui să mă îndeletnicesc anume… mai încerc.
Real: Suntem chit. Și tu m-ai nășit spiritual în tot ce-ai scris de-a lungul vieții despre mine. Ultimul bilet, după memorabilul tău obicei de a trimite oamenilor bilețele scrise de mână, cu litere ușor aplecate spre stânga, lin curbate și legate minuțios între ele, a fost un îndemn de a mă întoarce la scenă. Mi-ai decupat un titlu dintr-un ziar: STEJARII SE ÎNTORC LA TREABĂ și mi l-ai trimis în plic. Mi l-a adus bărbatu-meu din cutia poștală, într-o zi de duminică. Joc și voi mai juca la Teatrul din Stejar. Prima cronică după întoarcere mi-a făcut-o colega ta de Academie, Gabriela Haja, cu următoarea remarcă: „Dacă FF ți-a trimis biletul respectiv, e bine să îl asculți. El era recunoscut ca ursitor pentru scenă în cazul unor actori.”
Morala: Oameni ca Gabriela Haja, Bogdan Crețu, încă se sfătuiesc cu tine pe aici. Bogdan Crețu mi-a zis că îți păstrează deoparte scaunul din birou.
După înmormântare și după redactarea scrisorii pe care m-ai îndemnat în taina inimii s-o scriu la moartea ta, în plan real m-a invitat Călin Ciobotari la emisiunea lui, Scena. Pentru momentul acela, deveniseră congruente elanul inimii și anvergura culturală a unei colege mai mari, prof.univ. dr. Anca-Maria Rusu. Mă priveau ușor năuciți pentru că prietenia cu tine îmi dădea un aer insolent ori nepotrivit unei discuții despre un profesor, scriitor și cercetător care a plecat din lume. Mi se părea clișeistic să joc afirmația că plecarea ta însemna o pierdere, căci tocmai conștientizasem câștigul ei. Tocmai îmi făcuseși vizibilă congruența dintre minte, inimă și spirit de-a lungul vieții tale pământești. Om fi asemănători? Oi fi urmașa ta în spirit?… prin această plecare m-ai făcut atentă că am nevoie în jur de oameni mai tineri pe care să îi valorizez. Tăria asta ai avut-o și mi-ai lăsat-o moștenire. Iată câștigul. La punctul acesta, de câștig după moarte, aș avea o restanță. Îmi aduc aminte că tocmai îți dădusem spre recenzie un volum despre filmele lui Alexa Visarion. Tu m-ai întrebat – eram în curtea școlii – „De ce nu scrii despre el după ce moare?” Și pentru că nu ți-ai completat cu nimic altceva întrebarea, ți-am luat-o în nume de rău. Înțeleg însă acum că ceea ce aduce trecerea în așa-numita moarte a unui om de valoare este tocmai cernerea ei.
Real: A venit o pandemie pe aici. Ai plecat la timp. Te-ai fi panicat. Deocamdată o trec cu bine. M-am obișnuit cu ea. De fapt, e ca o stare de război. În ascuns ori în real se poartă războaie într-una, așa că nu prea văd diferența. Pandemia mă scoate din rutină, provocându-mă să trăiesc. Am declanșat cel mai costisitor proiect de artă performativă făcut de UNAGE vreodată, în care am adunat un grup de 100 de oameni în condițiile în care nu aveam voie să ne întâlnim câte doi în facultate. Dacă un singur om din cei 100 ar fi tușit, ori ar fi murit, s-ar fi prăbușit totul. Dar nu a murit nimeni, așa că în anul următor, când toată comunitatea era mai obișnuită cu noua stare și vâna deja rezultate, Oltița Cântec ne-a invitat în Festivalul Internațional pentru Publicul Tânăr și am reluat instalația.
Ascuns: Cât am jucat în instalația performativă, vizitatorii mi-au dezvăluit pulsul unei societăți amorțite într-un mod periculos, anesteziate. Dar cum toți eram mândri că jucăm în Festival, cum ne obișnuiserăm deja în conviețuirea cu moartea, nimănui nu i s-a părut potrivit să spun asta. O fi fost nepotrivită o asemenea afirmație în cadrul lansării cărții despre evenimentul artistic… Eu cred că amorțeala asta periculoasă vine de la combinația dintre viteza de circulație a informației și rutinarea cu ideea de moarte. E un alt nivel de diluare a substanței umane care se proiectează prin viteza și frecvența stimulilor doar în exterior. Ajungem să ne lipim, să ne proiectăm efectiv de pereți imaginari, virtuali din mândrie, din frică, din panică. O zeamă de stimuli colorată, rece și împuțită în care tot ce ar putea să ne ancoreze în spațiul interior se numește scurt suferință. Suferința cristică este un remediu spiritual. Toți orbii își pun însă mâinile în cap la auzul unor astfel de cuvinte și fug lovindu-se de tot ce e în jur, ca și când ar fi vreun singur loc pe Terra unde să nu existe Dumnezeu. În timpul ăsta, pentru că oamenii nu mai sunt articulați, li se dezarticulează și limbajul
Real: Din dorința de a genera energie pentru scenă, tocmai promisesem să nu mai scriu. Cartea asta despre proiectul instalației performative Pan-Demon a venit ca o cerere din partea unei editoare de origine spaniolă, Beatriz Navarro. Citise un articol pe care îl publicasem într-o revistă internațională (și pe acela mi-l ceruse o colegă de proiect!) și mi-a trimis un mesaj în care m-a întrebat dacă nu mi se pare o idee bună să dezvolt subiectul într-o carte. Și, fiindcă mă frustrase faptul că nu am putut pune poze în articol, m-am hotărît să scriu cartea în cheie de album foto. Sincer, pentru mine Beatriz Navarro face mai mult decât cartea, pentru că ea a reușit să mă provoace – dar cartea rămâne ca mărturie în timp și este nevoie de mărturie. Cât de prețios este entuziasmul, Florin! De ce îl cenzurează lumea?
Nu am putut s-o public fără tine ca recenzor, așa că am luat câteva din cuvintele tale despre cum scriu eu despre teatru și le-am pus pe copertă spate. La ora asta, circulăm pe Libroterra, Barnes and Noble, Amazon, Ingram, Bokus, Lightning Source.
Sub tine, scrie cavalerul român al teatrului francez, Matei Vișniec. Nu mă cunoaște. Cartea are un puls unic, spune el, e fragilă și frumoasă.
Aștept s-o premieze cineva.
Real: Pentru acest început de an încep cu Aurelian Bălăiță la Teatrul Luceafărul o Cenușăreasă pe scenariul meu, în versuri. De fapt, am două variante. Îmi trebuie niște țăcăniți pentru varianta a doua sau, mă gândesc acum, când îți scriu, poate doar o s-o public….Sau poate o s-o trimit într-un concurs…
Mai pun de un proiect pe care îl vreau cu arc de 10 ani în educație. De data asta, n-o să coste niciun ban, nimic lichid. Doar oameni. Vreau oameni vii.
Mai am texte de teatru. Dar nu știu când, nici unde să le public și nici dacă am curajul.
PS:
Deja m-ai condiționat prin Adina. Dacă va continua cu invitația de a-ți scrie, o să-ți povestesc despre acest proiect. Până atunci, vorbește cu academicienii acestei lumi despre una dintre dramele vieții mele: Fiul meu de șase ani tocmai i-a spus soră-sii că nu știu să fac nimic decât să spăl după ei. Să se îngrijească cineva să-mi dea măcar post-mortem premiu pentru educație!
