Liviu Antonesei – inventatorul poesiolaliei

Dorian Obreja

În planul scrisului, vizavi de Liviu Antonesei, aş putea spune că sunt un recidivist. Şi încă unul înrăit, întrucât mă aflu la cea de a patra «încercare» (termen ce poate fi înţeles ca sondare, dar şi ispită…) de a avea drept subiect persoana menţionată sau unele dintre operele sale.

Prima dată, se întâmpla înainte de ultima cincime a veacului trecut, când, colegi fiind la revista studenţească „Dialog”, mi s-a părut a fi găsit în el (şi mă bucur că tot ceea ce a urmat mi-a confirmat flerul şi aşteptările) un personaj care binemerita „chinurile” unui chestionar-interviu, în urma căruia a rezultat un profil la rubrica pe care o susţineam.

A urmat o pauză luuuungă de tot, până în 2019, când am comis ceea ce se numeşte o cronică de întâmpinare a volumului său de poeme intitulat Umbra mării nu este marea ; apoi a rezultat, un an mai târziu, textul referitor la următoarea carte de poezii – Ajungă morţii măreţia ei. Acum, pentru că nu nobleţea ori prietenia, ci recunoaşterea obiectiv-critică obligă, mă simt dator, dar şi onorat, să mă aplec asupra celei mai noi apariţii – sub marca prestigioasă a Editurii Junimea, volumul de poeme intitulat Semne galbene pe ecran negru, și să mă supun iar încercării de a mă pătrunde de substanţa (şi substanţialitatea!) celor aşternute pe pagini.  

În colaborare & complicitate cu zona de tehnoredactare, volumul şochează dinainte chiar de a-l deschide : numindu-se el Semne galbene pe ecran negru, însă primele două cuvinte sunt scrise cu negru, iar următoarele trei – cu galben, creând, deja, atmosfera de contrast, dinamism şi paradox – mai ales că imaginea «semnelor», semnată de graficianul Ion Truică, întăreşte şi adânceşte cele mai înainte amintite, făcând uitată absenţa ecranului negru.

După deschidere, impresiile previzionate sau presimţite se accentuează : citind, ajungem la înălţimi ameţitoare şi adâncimi profunde, ceea ce ne ţine în tensiune crescândă  – de parcă ne-am afla într-un montagne russe. Şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, autorul (în pielea căruia intrăm, odată cu lectura) sporeşte şi mai mult aşteptarea suspansului, practicând jocul cunoscut sub numele de «ruleta rusească» : nu ştim, nicio clipă, când un vers de-al său îl/ne va lăsa fără suflare. Culmea – dar o culme a împlinirii – este că, deşi în multe rânduri se întâmplă chiar asta, nici scriitorul, nici cititorul nu cedează în faţa ispitei de a abandona. Moartea durează doar o clipă, iar viaţa dedicată scrierii/lecturii poemelor nu are sfârşit. Cred că autorul este tentat/obsedat de un perpetuum mobile generator de texte, un roman-fluviu în stihuri. Nu rezistă ispitei, iar încercarea sa este încununată de succes.

Reluând, ca o definiţie foarte realistă, spusele unei voci importante ale literaturii române contemporane, care afirma că „Liviu Antonesei poate fi considerat unul dintre cei mai prolifici şi în formă poeţi români”, vin, de această dată, şi cu o completare-explicaţie a definiţiei.

Pentru el, a scrie înseamnă, indubitabil, a trăi. În cazul său, pedeapsa capitală ar fi, pe cale de consecinţă, confiscarea uneltelor de scris şi interdicţia de a le mai folosi. Deşi, probabil că şi atunci ar persista, cu un chibrit muiat în propriul sânge sau cu cenuşa rămasă de la un cigarillo. Dar, cum niciun complet de judecată nu ar îndrăzni să pronunţe şi aplice o asemenea sentinţă, Liviu Antonesei scrie, se scrie, se înscrie, se suprascrie, subscrie.

Aducându-mi aminte că el, la începuturi, s-a ocupat şi de logopedie, voi face cumva trimiteri la domeniu, pentru a fi mai bine înţeles. Mă voi referi, mai întâi, la glosolalie, însă doar în specialul înţeles de «fenomen paranormal prin care un individ se poate exprima într-una sau mai multe limbi străine, fără să le fi cunoscut înainte»;  apoi voi aminti că, din punct de vedere teologic, cuvântul amintit reprezintă harisma necesară transmiterii unui mesaj.

Plecând de aici, pot susţine că Liviu Antonesei este sub semnul poesiolaliei, în care cea de a doua parte a acestui termen pe care l-am inventat poate fi tradusă numai şi numai ca element secund de compunere savantă cu sensurile părţii dintâi.

Dacă, în cazul glosolaliei, transmițătorii mesajelor spre înţelesul tuturor erau consideraţi sub semnul făcătorilor de minuni, şi puteau fi canonizaţi, Liviu Antonesei, prin poesiolalie, „traduce” într-o limbă proprie (însă accesibilă oricărui cunoscător, rafinat şi erudit) experienţe pe care le poate avea oricine – dar fără a le percepe şi descifra semnificaţia; devine, astfel, şi el un făuritor de minuni, însă, cum scriitorii nu au şanse de a fi/deveni sfinţi (chiar L.A. subliniază «poezia nu vine din mir ori din prescură»), răsplata, în cazul lui, este situarea cărţilor sale pe raftul cel mai important al unei biblioteci, între cele de poezie şi cele de filosofie.

Întâlnim, pe parcursul paginilor, reverenţe făcute lui Socrate, Eminescu, Serghei Esenin, Ossip Mandelstamm, Boris Vian, Marco Polo, Stanislaw Lem, Kavafis şi Ungaretti,  cântece împotriva morţii, despre vieţi paralele, clipe şi veşnicie, şi, desigur, mare (dorul de Creta e tot mai puternic…), despre libertate, vedenii şi, nu se putea altfel, poeţi.

Ca un manifest ce-şi pune amprenta pe întregul volum (şi pe o parte importantă din creaţia autorului) aş cita un fragment din „N`ayez pas peur… ”:  „Nu vă fie frică, pentru numele Domnului,/ nu vă fie frică, aruncați în flăcări țurțurii,/ smulgeți naibii chiar din carne cămașa care strînge/ inima ca un clește, ca o găoace rece de oțel…/ Nu, nu vă fie frică, dansați nebunește,/ iată, din tenebrele cenușii, Zorba se arată!/ Cum zboară nisipul pe plajă, cum sar pietricelele,/ un hohot de rîs care ridică valuri din mare,/ un hohot de rîs care zguduie munții – ne zguduie!//”

Zguduitoare, poesiolalia lui Liviu Antonesei mângie sau doare. Dar, în ambele situaţii, rămâne încrustată în memoria noastră şi-n suflet !