Călin Ciobotari
Când, la începutul anilor 70, Eugen Ionescu scria Macbett, plecând, desigur, de la Macbeth -ul lui Shakespeare, a vorbi despre dictatură și despre dictatori, despre proliferarea răului și despre intensificarea lui progresivă încă putea părea contemporanilor săi o temă specifică teatrului absurdului. Astăzi, însă, o astfel de încadrare devine superfluă. Nu e nimic de domeniul absurdului în a constata că, de cele mai multe ori, în macro-istorie, dar și în micro-istoriile cotidienedupă rău vine un și mai rău, și tot așa, într-o perspectivă hegeliană inversă în care, de la capătul drumului ne face semne nu absolutul, ci neantul. Genul acesta de „pesimism vesel” îl decupează Ionescu dintr-o piesă sumbră și sângeroasă precum Macbeth, în care mecanismele puterii individuale și de grup sunt etalate în deplina și monstruoasa lor splendoare. Silviu Purcărete revine asupra acestui text (după montarea din anii 2000 de la Royal Shakespeare Company) și, în stilu-i caracteristic, creează o bijuterie de spectacol-eseu în care absurdul e înlocuit cu un teribil realism ironic frecvent deschis spre grotesc. Shakespeare se sprijină pe istorie, Ionescu se sprijină pe Shakespeare, Purcărete se sprijină pe Ionescu (dar și pe Jarry) și ne oferă, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, acest Macbett concluziv despre ce am devenit și despre ce urmează să ni se întâmple.
Spectacolul debutează cu o conspirație împotriva regelui Duncan, una din nesfârșitele aranjamente ce stau la baza preluării puterii. În fundal e poziționat tabloul-icoană de mari dimensiuni al regelui/ șefului la care se închină supușii într-un decor de cabaret (decoruri de Helmut Stürmer) ce subliniază show-ul total al istoriei și teatralitatea acțiunilor de adulație. Conspiratorii poartă trenciuri, pălării și serviete (o nouă reverență adâncă pentru Magritte pe care, după Plugarul și moartea, spectacolul de la Iași, o face regizorul) dar au la piept spade pe care nu ezită să le fluture atunci când li se pare că importanța grandioasă a momentului o cere. Purcărete pare că fixează timpul scenic în temporalitatea lui Ionescu, punctând totodată și secvențe din epoci mai îndepărtate, într-o sinteză revelatorie pentru definirea și explicarea prezentului. Prima și poate cea mai importantă trăsătură pe care regizorul o evidențiază în toate aceste personaje este infantilismul. Există în toți cei ce apar în scenă un deficit teribil de maturitate, de unde și o colosală iresponsabilitate ce generează războaie, crime și deritmări de tot felul. E suficient să-l privești pe Duncan, în interpretarea excelentă a lui Miklós Bács, pentru a înțelege că, adeseori, cataclismele istoriei au avut ca factori declanșatori mofturile, imaturitatea sau cheful de joacă ale unor adulți cu minte de copil. Efectul de caricatură pe care actorul îl așază în personaj e savuros. Duncan e fricos, fanfaron, pofticios și egoist. Uneori, Bács ne arată aceste trăsături așezate într-o peisagistică psihologică a grotescului, alteori lasă să se întrevadă cruzimea și răul în formă pură. E, pe de o de parte, un dictator impecabil individualizat, iar pe de altă parte un personaj-concept în care rezidă profiluri ale unor tipologii similare. Relevantă este scena în care noul rege Macbett își privește portretul regal și tresare: i se pare că de acolo îl privește cel pe care l-a detronat, adică Duncan; diferențele se estompează, asemănătorul caută asemănătorul și i se suprapune până la identitate. Pe urmele lui Miklós Bács, Zsolt Bogdán îl construiește pe Macbett ca pe o variație a lui Duncan. E adevărat, cu unele particularități provenite din măiestria interpretării, însă, în esență, pe o schemă comună.
Spectacolul, ca și textul lui Ionescu, e și despre mediocritate, despre anonimatul deplin în care își trăiesc viețile publice liderii politici ai timpurilor noastre, oameni care se limitează la ritualuri sociale (relevantă scena de tenis), neimpunându-se prin vreo calitate aparte sau printr-o personalitate care să-i diferențieze de ceilalți. Duncan, Glamiss, Candor, Banco, Macbett, Macol fac parte din aceeași familie psihologică, poți vedea în comportamentul lor figurile unor politicieni locali, mărunți lideri de filialele municipale și județene, angajați în dispute meschine, „decapitați” mai repede sau mai târziu, uneori dispărând fără să lase vreo urmă, alteori reapărând, asemenea acelui personaj din spectacolul clujean care își pune la loc capul pe trunchi. Mereu în stare de alertă, predispuși la uneltire și alianțe conjuncturale, contaminează prin mediocritate lumea în care trăiesc. Într-una din secvențele finale, Macol ne indică lungul șir de dictatori ce îi vor urma; printre ei, Hitler, Trump, Mickie Mouse, Ionescu. La fel de bine, Macbett and comp. pot fi plasați în instituțiile publice contemporane, în companii și corporații, oriunde e loc de ascensiune, carierism, călcat pe cadavre. Dacă definim politicul prin lupta pentru putere și prin obsesia de a conduce orice, atunci lectura pe care Ionescu o face pe Shakespeare permite noi și noi orizonturi interpretative.
Lady Duncan, devenită apoi Lady Macbett, noua femeie-despot ce instigă la crimă, deschide larg porțile iraționalului: împreună cu cameristele ei alcătuiesc un trio vrăjitoresc ce încurcă și mai mult lucrurile în această lume și așa complicată. Zona aceasta a fantasticului implicat în istorie indică acel fond de superstiție, de abdicare de la rațiune și, până la urmă, de acută dezorganizare mentală pe care îl au bărbații în raport cu puterea. A da vina pe vrăjitoare, o nouă declinare a răspunderii personale! Fără a-și propune în mod manifest asta, spectacolul pune uneori în oglindă răul feminin și cel masculin, indicând intersecții, dar și diferențe.
Umor negru (personaje care umblă prin scenă fără cap, trupuri străpunse de sulițe, fantomele ridicole), comic grotesc (grupul vrăjitoarelor, grupul bolnavilor care vin pentru tămăduire, descăpățânările cu drujba, castrarea), farsă, comic al absurdului (repetitivul, mecanicizarea unor replici etc.), comic de operetă – toate acestea fac parte din artileria regizorală pusă în slujba textului ionescian. Avalanșa de gag-uri și de acțiuni fizice este, însă, milimetric controlată și condusă spre articularea acelui pesimism vesel despre care vorbeam.
Unul dintre cele mai interesante personaje din Macbett-ul lui Purcărete este Clovnul Melindei Kantor; de la scenele în care vinde „limonadă militară” la scenele în care, de la înălțime, acompaniază sonor, în registru liturgic, acțiunile celorlalți. E unul din clovnii la care recurge frecvent Purcărete în spectacolele sale, însă aici pare ceva mai mult: aproape că ești tentat să îl interpretezi ca pe un personaj-martor, sau ca pe o metaforă a istoriei însăși, o istorie ce asistă cu un anumit grad de detașare la ceea ce i se întâmplă. E, într-adevăr, un personaj de coloratură, dar de coloratură adâncă… În treacăt fie spus, s-o fi sprijinind Purcărete pe Shakespeare și pe Ionescu, dar se sprijină și pe admirabila trupă de la Maghiarul clujean, aptă să împlinească și să rafineze până în cele mai mici detalii visul de putere al oricărui …regizor.
Finalul este magistral. Ultimul dictator din piesă, Macol, compus în cheia unui Dandanache ramolit, își începe discursuldespre ce va fi și cum va fi sub conducerea lui. O vorbărie nesfârșită pe fondul căreia ceilalți actori ies din roluri, fundul scenei se deschide lăsând la vedere măruntaiele Teatrului maghiar, personalul tehnic începe operațiunile de debarasare post-spectacol. Furat de personaj, actorul își trăiește la vedere propriul vis delirant de mărire, excelentă soluție de translare a poveștii din teatru în viață. Actorii ies la aplauze în civil, ne desvrăjim și înțelegem ceea ce doar bănuisem până atunci: Duncan, Macbett și toți ceilalți sunt printre noi, dacă nu cumva suntem chiar noi… Muzica gravă a lui Vasile Șirli, contrapunct la hazul nebun de până atunci, ne dă acum fiori… Sfârșit!
Teatrul Maghiar de Stat Cluj – Macbett, de Eugen Ionescu. Regia: Silviu Purcărete. Decorul: Helmut Stürmer / Costumele: Lia Manţoc. Muzica: Vasile Şirli. Dramaturgia: András Visky. Asistent de dramaturgie: Kata Demeter / Asistent de regie: Alpár Fogarasi, Ádám Nyári. Corepetitor: Péter Kolcsár / Asistent costume: Bogdan Dobre. Regia tehnică: Enikő Albert, Pál Böjthe. Distribuţia: Macbett – Zsolt Bogdán; Banco – Gábor Viola; Duncan – Miklós Bács; Lady Duncan / Lady Macbett – Andrea Vindis; Glamiss – Áron Dimény; Candor – Lóránd Váta; Macol – József Bíró; Clown – Melinda Kántor; Cameristă – Anikó Pethő; Cameristă – Eszter Román; Soldat – Szabolcs Balla; Ofiţer – Balázs Bodolai; Ordonanţe / Valeţi: András Buzási, Zsolt Gedő, Tamás Kiss, Csaba Marosán. Spectacol vizionat în data de 5 decembrie 2021
