Călin Ciobotari
M-am bucurat să revăd montat excelentul și mereu valabilul text al Ednei Mazya, Jocuri în curtea din spate, piesă cu care publicul românesc de teatru este familiarizat, fie doar dacă ne gândim la înscenările reușite ale lui Bobi Pricop sau Vlad Cepoi. O piesă impecabil concepută despre o altfel de „deșteptare a primăverii” wedekindiene, în fapt o radiografiere atentă și fără menajamente a psihologiei adolescentine, cu pulsiunile, „rezolvările” și dramele ei. Patru băieți, o fată, un viol, o judecată și multe dileme de natură morală și juridică alcătuiesc acest story de un realism crud asupra căruia se apleacă, la Teatrul de Stat Constanța, o tânără regizoare formată la Iași, Diana Mititelu.
Diana practică o lectură sensibilă și inteligentă a piesei. Fără să îngroașe nimic, în spiritul unei dozări impecabile, conducând cu mână sigură echipa pe care o coordonează,produce un spectacol foarte puternic, de o concentrare ce nu-ți lasă nicio secundă de respiro. Nimic în plus, nimic în minus, un fel de chirurgie afectivă menită nu atât să ne livreze un mesaj prefabricat, ci, mai degrabă, imaginea unor „felii de viață” în sens cehovian, cu unele reflecții personale spre final și cu vagi trimiteri spre ideea unei „lumi a bărbaților”. Există puține secvențe în care spectacolul se dorește a fi unul de implicare frontală a publicului, soluție (prea) la îndemână pe care regizoarea doar o punctează (avocații se adresează la un moment dat publicului, asumat ca instanță de judecată), fărăînsă a face din ea un punct nodal al reprezentației. Tonalitatea generală e dată de un foarte subtil amestec de detașare și sensibilitate a relatării. Faptele sunt prezentate, pe de o parte, brechtian-analitic, iar de pe de altă parte cu o emoție reală ce dă culoare și atmosferă întâmplărilor. „Curtea din spate” devine ceva extrem de familiar, spațiu recognoscibil pentru noi toți, la fel cum personajele ce o populează, dincolo denumele lor, fac parte, indiscutabil, din cotidianul nostru.
Construcția scenică e caracterizată de pragmatism: spațiul de joacă se transformă, la vedere, în sală de judecată, iar adolescenții, printr-o simplă accesorizare vestimantară, devin avocați ai apărării și ai acuzării. Convenția funcționează impecabil, ajutată de o scenografie minimală ce evocă simultan atmosfera unui tribunal și a unui spațiul populat de adolescenți. Geometrizarea spațiului devine funcțională și sugestivă în scenele reci, de judecată; în celelalte scene, ea capătă o nouă funcție: izolează o lume a tinerilor de exteriorul adulților, separă psihologia „teen spirit” de o societate pe care doar o intuim prezentă în fundal. Un personaj în sine este ilustrația muzicală (pleci acasă, printre altele, și cu frânturi din Akua Naru sau Habanot Nechama, reverență pentru cetățenia israeliană a dramaturgului și pentru universul original al piesei), cu ajutorul căreia Diana Mititelu subliniază diferitele stări pe care le pune în joc. La fel, secvențe de poezie vizuală decupate de un foarte pertinent light design.
Ceea ce este seducător în această montare e abilitatea actorilor de a indica linia extrem de fragilă dintre copilărie și maturitate, dintre inocență și responsabilitate, dintre joacă de-a viața și seriozitate a asumării propriilor fapte. În rolul lui Dvori, Cristiana Luca (o altă distribuție o are în acest rol pe Ecaterina Lupu) excelează în dialectica aceasta dintre fetiță și femeie; senzualitatea ei vulnerabilă descrie metamorfoza, ritualurile de trecere de la un stadiu la altul al maturizării, spaima și tentația, carnalul și lacrima de copil rănit. Obiectul central al scenei rămâne leagănul, metaforă plastică a jocului, a violului, a visului și a suferinței. Legănarea liberă a copilului este dublată de legănarea sacadată a actului sexual. Precaută, regizoarea folosește înserarea pentru a obtura vizual, cu o anume delicatețe, teribila întâmplare din spatele blocului. Doar auzim ceea ce nu se poate vedea… Andrei Bibire, Cătălin Bucur, Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai nu se limitează la a indica drafturi generice, ci creează personaje savuroase, cu conținut, cu profiluri clar conturate. Foarte diferiți ca tipologie umană, eroii lor sunt voci distincte ale adolescenței masculine. Diana Mititelu nu doar că nu-i demonizează, dar ni-i face simpatici, vulnerabili la rândul lor, cu grade de vinovăție diferite în acțiunile de manipulare, seducție și agresiune…
Desigur, spectacolul conține și o reflecție amară asupra relativității actului de judecată: sentințele sunt pronunțate de victima-procuror (sau avocat al acuzării), întinsă pe podea; principalul vinovat scapă nepedepsit, iar cel mai puțin vinovat primește pedeapsa cea mai mare. Corpul victimei și al justiției rămân „la pământ”, dublă înfrângere ce problematizează și mai mult complicatele întâmplare din curtea din spate.
Jocurile de la Constanța, debutul Dianei Mititelu, pentru care a primit și un meritat premiu UNITER, o recomandă ca o regizoare cu mare potențial și o obligă la o cât mai rapidă reconfirmare. E de apreciat, de asemenea, modul în care Teatrul de Stat Constanța înțelege să se pună la dispoziție tinerilor creatori, funcționând, iată, și ca o reală rampă de lansare pentru unii dintre ei.
Jocuri în curtea din spate, de Edna Mazya – Teatrul de Stat Constanța. Regia și ilustrația muzicală: Diana Mititelu. Scenografie: Răzvan Bordoș. Lighting design: Cristian Niculescu. Distribuție: Cristiana Luca, Andrei Bibire, Cătălin Bucur, Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai. Data vizionării: 9 octombrie 2021, Festivalul Internațional pentru Public Tânăr, Teatrul „Luceafărul” Iași.
