Orașul regăsit

Vasile Alecsandri

Anul acesta se împlinesc două secole de la nașterea lui Vasile Alecsandri, figură proeminentă a începuturilor culturii moderne românești. Revista „Dacia literară” propune, în numărul de vară, un consistent dosar tematic de revizitare și recuperare a câtorva pasaje textuale și vizuale relevante pentru Iași. Redăm mai jos o savuroasă dare de seamă asupra Iașului pe care, cu ironie și autoironie, o făcea „veselul Alecsandri”… (Călin Ciobotari)

IAȘII ÎN 1844

D-lui M. Cogălniceanu

Dorești ca să-ți trimit o descriere a Iașilor. Iată dar că, pentru mulțămirea ta, mă hotărăsc a-mi scurta lenea și a încăleca pe condei spre a întreprinde o primblare pitorească prin ulițile capitaliei Moldovii. Te înștiințăz însă că această primblare am de gând să o fac fără a-mi întocmi dinainte un plan de drum, precum se obicinuiește mai în toate voiajurile. Nu, eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a să face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă pănă la țalul propus, fără a să abate din cale și fără a îndrăzni de a ieși din rolul de maașină drumeață. Numesc voiaj acela singur care, liber de orice înrâurire străină, urmează numai caprițiilor vremelnice a închipuirei și care ia ființă fără pregătire, precum și fără scop hotărât.

Adevăratul călător e acela care, când pornește la un drum, își propune să meargă unde l-a duce fantezia lui, astăzi spre răsărit, mâni spre apus, astăzi pe mare, mâni pe uscat. Iar cât pentru acela care se jertfește de bunăvoie unui țel întocmai după harta geografică, acela îl socot un curier însărcinat de a să purta pe sineși ca pe un pachet dintr-un loc într-altul.

Pentru ca să nu întru dar în categoria plicurilor de poștă, dă-mi voie să urmez după placul meu și să mă rătăcesc pe unde m-a duce condeiul. La aceasta mi-i zice poate că un bun călăreț trebuie să știe a stăpâni zburdările calului său; dar oi răspunde și eu că din toate lighioanele lumei, condeiul este cel mai greu de cârmuit și că ades e răsturnat cine vrea să-l înfrâneze.

Ori și din care parte vine străinul la Iași, vie despre Dunărea, despre Prut, sau despre Siret, i se înfățișază de departe o panoramă măreață și vrednică de a trage toate a lui luare-aminte. Pe coastele unor dealuri mici ce se întind pe malurile Bahluiului și în fața altor dealuri acoperite cu păduri și cu vii romantice, el vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, și de turnuri bisericești ce răsar pintre ele ca niște catarguri nalte într-un port. Acele palaturi, fără arhitectură cunoscută, carele, precum am zis, samănă că se acațără între ele pe spetele lor, sunt cea mai vie icoană a ambiției locuitorilor lor și acele turnuri numeroase ce se râdică din văzduh par ca niște urieși ce ar căta la ei cu multă mirare și cu mare milă. Cu toate aceste, întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, și orașul întreg, înșirându-se în amfiteatru deasupra frumosului șes a Bahluiului, informează un tablou original și minunat cu zidirile sale albe, cu mulțimea sa de acopereminte în fer alb ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui și în sfârșit cu tot farmecul unei politii ce are două fețe, una orientală și alta evropienească.

Alăturarea acestor două caractere deosebite, care dovedește atât de mult înrâurirea Evropei asupra unei părți dintre români, partea bogată și privilegetă, și lupta necontenită între ideile vechi și nouă nu era nicidecum tipărită pe fața capitalei noastre cu vro câțiva ani mai în urmă. Atunci ea purta o fizionomie mai mult orientală; însă de când spiritele au început a să dezvăli la razele civilizației, o mare prefacere s-au ivit în toate, o schimbare răpide s-au săvârșit atât în gusturile cât și în obiceiurile acelei mici părți a societății românești de care am pomenit. Hainele lungi și largi au dat rând straielor mai strâmte a Evropei; șlicul s-au închinat dinaintea pălăriei; ciubotele roșii și galbine au dat pasul încălțămintelor de vax; divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, și în urmarea tuturor acestor noutăți și a mai multor alte ce s-au introdus cu moda, casele au trebuit negreșit să primească o formă străină și potrivită cu natura ideilor de astăzi. Ele au început a să supune regulelor proporției, a să împodobi cu coloane, cu ferestre largi și luminoase, cu balcoane desfățate; au început a ieși în fața uliților, părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundea mai înainte, a să îngrădi cu ostrețe de lemn sau fer, dărâmând gios zaplazurile și zidurile acele tari care le da un aer de cetăți; au început, într-un cuvânt, a să râdica pe planuri elegante și plăcute ochilor.

Aceste zidiri nouă formează partea evropienească a orașului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulțime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu păreții afumați și crăpați, cu ferestrele mici și chioare, cu streșinele putrede și ascuțite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari și pustii, cu grădinile pline de buruiene sălbatice și cu ziduri groase primpregiur. Cuiburi de buhne, locuinți de stahii ce te înfiorează și unde ți se pare că vezi zăcând câte un matuf gârbov, cu ghigilic pe frunte, cu mătănii în mână și care hârcâiește, ocărând necontenit câteva țigance stremțeroase ce stau dinaintea lui.

Mai adauge la acest tablou câteva clopotniți rotunde sau cvadrate, fără stil cunoscut, câteva cișmele cu înscrieri grecești și turcești, și vei avea o idee destul de lămurită despre acea parte a Iașilor pe care o numesc orientală, neavând alt cuvânt ca să o botez mai bine.

Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca niște giucării dinaintea ochilor tăi, și de vei produce un totul neregulat și neobicinuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre și te vei încredința că nu este oraș în lume alcătuit de mai multe contrasturi. Iașii este un teatru cutios, decorat cu palaturi și bordeie lipite împreună; actorii lui sunt luxul și sărăcia; iar comedia ce se gioacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum:

„Cine-i mare, îi și tare; cine-i mic, tot nimic”,

„Șlicul și pălăria, sau idei vechi și idei nouă.”

Un bătrân onorat, care au fost față de multe întâmplări în îndelungata lui viață, au făcut observarea aceasta: „că românul e ca ceara și că primește foarte lesne toate întipăririle ce-i lasă vremea. – Românii, zicea el, se fac turci cu turcii, francezi cu francezii, englezi cu englezii. Ei astăzi poartă frace strâmte și ciripesc bonjour și bonsoir, pentru că așa-i moda. În vremea turcilor ei purta cealmate și făcea temenale, zicând hojghioldum, safaghioldum. Sub domnii greci ei își încărca capetele cu șlice și din țelebimu nu se scotea. Cine știe, de-or veni hinezii în țară, dacă ei nu s-or face mandarini și dacă nu s-or numi Cing-ching-tung-fo?”

Această observare m-ar despera asupra caracterului nostru, dacă n-aș ști că ea se atinge numai de o mică parte a societății românești; căci țăranii, carii, slavă Domnului! alcătuiesc cel mai mare număr, nu și-au părăsit niciodată obiceiurile, nici limba, nici portul, deși tristele întâmplări ce au trecut peste țară au apăsat mai mult asupra lor.

Cuvintele acele însă a bătrânului m-au adus a gândi la deosebitele caractere ce au trebuit să aibă Iașii în urma deosebitelor prefaceri prin care au trecut locuitorii lui și au trezit în mine dorința de a ști ce fizionomie au avut acest oraș în vremea dacilor? Ce schimbare au luat mai în urmă sub stăpânirea romanilor, pe când el se numea Municipium Jassiorum și care au fost caracterul său original în epoha domnilor pământeni, când era adevărată politie românească, și mai ales după mutarea scaunului domniei în el din Suceava sub Alexandru-vodă Lăpușneanul.

Aș dori, dar nu se poate, zice un cântic vechi. Asemine sunt silit să zic și eu în privirea acelor notiții. Las dar în sama persoanelor cu răbdare ca să facă cercetări despre ele; cât pentru mine, acum deodată m-oi mulțămi a-ți arăta Iașii precum se găsește în anul 1844.

Dealul Răpidea, care este în fața Iașilor, ne va sluji de punct de pornire în călătoria ce întreprindem. Iată-ne dar pe vârful lui, având dinaintea ochilor în depărtare capitala Moldovii, în dreapta și în stânga munți acoperiți de vii îmbeșșugate și sub picioarele noastre șoseaua ce duce spre Galați și care, șerpuind pintre livezi vesele păn-în vale, se întinde ca o pânză albă pe șesul Bahluiului și merge de se perde în sânul târgului. Priveliștea de aici este una din cele mai frumoase și mai minunate din țările noastre, unde sunt atâte priveliști minunate și frumoase. Nu oi descri-o însă pentru ca să nu strâc impresia ce are a sâmți tot călătoriul cu închipuire.

Ne pornim: copacii din toate părțile îmi întind crengile lor încărcate de poame, dar fugariul meu, condeiul, nu mă lasă să mă supun îndemnului ce-mi fac. El au apucat la vale și fuge ca un fulger, căci dealul Răpidea nu poartă în zădar un nume atât de potrivit. Iată că trecem pe dinaintea Socolii, acest parc domnesc împodobit cu un palat elegant de vară, cu drumuri năsâpite ce se perd sub bolte de frunze, cu basinuri, cu mii de flori ce umple văzduhul de miroase plăcute, și unde soțietatea Iașilor merge de se desfătează la umbra copacilor, gustând dulceața sărilor de vară și ascultând simfoniile muzicei militare.

În fața acestui parc, în stânga șoselii, zărim Seminariul Socolii, fabrică de popi, în care mulțime de tineri învață a câștiga potcap pentru ca să aibă drept de a scăpa sufletele creștinești din ghearele mult poznașului Scaraoțchi de cornorată pomenire.

Încă câteva sute de pasuri și am ajuns la sfârșitul valei. Acolo se începe acel vestit șes a Bahluiului ce se întinde cale de mai multe poște între două șiruri de dealuri, și care se duce de se unește cu șesurile Prutului, pentru ca să se coboare împreună păn-în Dunărea. Aici dealurile Răpidei și a Socolii se dispart fugând într-o parte și-n alta; locul se deschide ca un port, și soșeua se înaintează în linie dreaptă păn-în oraș.

Acum ne apropiem de Iași, lăsând în stânga valea Nebunii ce se ascunde cu numeroasele ei livezi din dosul unui deal gol și prăbușit, pe a cărui culme se află ruinele Cetățuiei. Această mică cetate au fost zidită la anul… de Duca Vodă și s-au împotrivit adeseori năvălirei turcilor și a tătarilor. Astăzi însă ea este o mare râsipă, locuită de vro trii călugări greci și de mai multe alte buhne. Zidurile sale, odinioară atât de puternice, se darmă din zi în zi mai mult sub coasa vremei, și vântul pustietății acum vâjie prin meterezele lor, carele răsuna odată falnic de împușcături voinicești. Înlăuntrul ogrăzii vezi un palat cu două rânduri, gol, cu bolțile crăpate, cu ușile și ferestrele râsipite, un schelet de peatră pustiiu care îți umple sufletul de jale; palatul lui Duca Vodă, locaș plin de suveniruri și pe care călugării l-au prefăcut în hambar. Ietacul doamnei, în care te scobori pe o scară strâmtă cioplită în petrele păreților, acum e plin de ciocălaie de popușoi!… Trist efect a nestatorniciei timpului! Tristă pildă a schimbărilor lumești!

Celelalte zidiri ce se găsesc în Cetățuie sunt toate mai mult sau mai puțin păstrate în întregime. Turnul cvadrat de deasupra porții poate încă sluji multă vreme de cușcă clopotelor în lipsa prilejilor de războaie. Biserica, în care sunt portretele a lui Duca Vodă și a familiei sale, se află încă în bună stare și merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au râducat în Moldova în veacul XVII. Iar din toate, cea mai curioază și mai vrednică de însămnat este o bucătărie veche ce se vede aproape de clopotniță, în dreapta, și a cării boltă sprintenă și alcătuită de trei bolți elegante, așezate una asupra altia, samănă a fi lucru de vreun geniu a văzduhului, iar nu de om. Păreții săi pe dinlăuntru sunt negri de fum și lucesc ca marmora; forma sa este rotundă și bolta sa e atât de îndrăzneață, că te miri cum de se ține în aer și mai ales cum de s-au luptat cu elementurile, fără a fi biruită nici de apă, nici de focuri, nici de cutremure?

Un palat domnesc, teatru atâtor mari întâmplări, cade în ruine, când aproape de el o biată bucătărie, fără niciun suvenir istoric, stă încă pe picioare după sute de ani! Ce sujet măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adânci asupra deșărtăciunei mărirelor lumești pentru filosofi!

………………………………………. 

La picioarele dealului Cetățuiei, despre oraș, se văd lucind pe șesul Bahluiului turnurile monăstirei Frumoasa, acoperite cu fer alb, și, mai departe, pe un alt lanț de dealuri, se zărește monăstirea Galata, lângă care se află ruinele palatului Ipsilanti. Aș dori mult să întru în sânul acestor două sfinte locașuri pentru ca să le vizitez cu amănuntul, dar cadrul acestei scrisori nu mă iartă și sunt dar sâlit a trece înainte, neputând altă aduce la cunoștința ta, prietine, decât că Galata au fost zidită în suvenirul mahalalei din Țarigrad, ce poartă același nume, și că Frumoasa au fost înzestrată cu un nume atât de cochet de ctitorul ei… nu știu pentru ce.

Este însă un punct în partea șesului Bahluiului ce se întinde dinaintea Frumoasei, pe care nu-l pot trece cu viderea. Acea grămadă mică de pământ slujește, în vremea iarmaroacelor, de teatru osândelor de moarte. Pe vârful ei se râdică spânzurătoarea, și în sânul ei se îngroapă trupurile acelor spânzurați. Loc îngrozitor, la care poporul se uită făcându-și cruce cu frică! Mormânt afurisit și plin de aducere-aminte atâtor fapte neominești! Acea moviliță se numește Movila blăstămată. Dar să ne grăbim a ne depărta de o priveliște atât de ticăloasă și a face în sfârșit întrarea noastră în capitala Moldovii.

Iată cele întâi case a mahalalei Socola. Întrăm acum între două șiruri de bordeie ce se întind pe marginele șoselii și a căror înfățișare ticăloasă nu răspunde nicidecum la ideea măreață ce câștigasem de orașul Iașilor, când îl priveam de pe vârful Răpidei. Cele mai multe sunt crâșme proaste ținute de jidovi stremțeroși, și pintre ele de-abie zărești câteva locuinți de români. Aceste se deosebesc prin un aer de cochetărie ce mulțămește privirea; păreții lor sunt văruiți mai cu multă grijă; ușile, obloanele, stâlpii de lemn care sprijin streșina suntfrecați cu năsip galbân și lucesc vesel de departe; prispa îngustă și curată te îndeamnă a te odihni pe dânsa, și perdelele albe ce se arată la ferestre îți însuflă dorința de a întra înăuntru. Casele românilor sunt mici și plăcute ca niște giucării.

Dar să nu ne grăbim a giudeca târgul de pe mahalale. Iașii samănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe și încungiurat de țigani cu stremțe. Centrul său așezat pe zarea unui deal este compus de case mari și frumoase în care domnește luxul, când dimpotrivă mahalalele lui împrăștiete pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană și picioarele sunt goale!

Să trecem însă bariera și, fără a mai cerceta în zădar dacă șanțul ce încongiură orașul slujește de fortificare, să videm care va fi obiectul cel mai caracteristic ce ni se va înfățișa? […]

Ulițile lui nu sunt altă decât niște lungi galerii de contrasturi. Lângă o casă mică și ticăloasă, unde zărești pintre geamurile sparte vro duzină de jidovi grămădiți unii peste alții și lucrând într-o atmosferă puturoasă, vezi o magazie mare și frumoasă cu ferestrile largi și luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaeruri de aur, într-un cuvânt, tot feliul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întâlnești o crâșmă scârnavă ce pare că vroiește a fărmăca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu strâcat, carele stau înșirate pe laițile de la fereastră; locaș mârșav ce-ți însuflă dezgust și în care un jidov stemțuros speculează patimile răle. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roșcove, cu măsline, cu piperi ș.c.l., în mijlocul cărora șede un grec uns de untdelemn, ce privește cu plăcere la fumul ciubucului său, râdicându-se pintre căpăținele de zahăr, pintre păpușele de smochine și pintre măturile spânzurate de bolta dughenii. După dânsa se arată ochilor un șopron de câteva scânduri pârlite, în care strălucește la para focului figura neagră a unui țigan ferar. Mii de scânteie zboară împregiurul lui, în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste flău și formează un tablou cât se poate de pitoresc. Mai departe se râdică o cafinea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu barbe lungi, de capete de cealmale, carele stau împrăștiete pe laițile de la păreți. Felegenele de cafe, ciubucile și narghilelele gioacă roluri însămnate în acea sală și fumul de tiutiun domnește în toată nourimea sa. Iată acum o spițerie nemțească lipită de o tiutiungirie arminească. Aceasta poartă o fizionomie cu adevărat originală și se poate numi magazia cea mai dischisă decât toate, fiindcă păretele ei despre uliță lipsește mai întreg. Ea este împodobită în față-i cu bucaluri mari pline de liulele, de imamele, de tiutiun; pin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sunt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihlimbar și prin colțuri stau grămezi de ciubuce de cireși și de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, așezarea-i curioasă și mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul ușii îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original…

Aici un cofetar italian se lovește de un crâșmar jidov; mai colo un croitor franțez se înghiontește cu un ciubotar neamț; mai departe o modistă parisiană dă brațul unui ceasornicar șvițer. (…)

Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, și mai ales în limba franțeză, prelucrată după o nouă ortografie. Așa, cetești Pottier în loc de Bottier, Confisseur de Suise, Tailleur d’hommes de Pest, Jouaillierș.c.l. O singură tablă au cercat a să ținea de naționalitate și sărmana au fost pricina că stăpânul ei era să se ruineze. Ea era scrisă în următorul chip:

CRÂȘMĂ PENTRU PERSOA-

NECINSTITE

Nenimerita transpunere a silabei ne la începutul cuvântului cinstite au oprit multă vreme persoanele ce știa carte de a intra într-un loc defăimat prin însăși marca sa și crâșmariul s-au văzut silit să șteargă pe acel blăstămat ne, pentru ca să nu se șteargă el însuși de pe fața pământului. El dar au prifăcut tabla așa:

CRÂȘMĂ PENTRU PERSOA-

CINSTITE

Și de atunci am aflat că au făcut stare.

Dar să pășim înainte, lăsând în stânga Podul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenț. Acum trecem podul de peatră aruncat asupra Bahluiului, râu poznaș ce se face că curge în picioarele Iașilor, râu tainic pe care nu-l vezi, dar pe care îi sâmți de departe! Un poet de baltă (lighioaie nouă și necunoscută în istoria naturală) au cântat Bahluiul în următorul chip:

BAHLUIUL

Meditare mlăștinoasă

Adeseori, departe de-a lumei triste valuri,

Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod,

Bahlui! locaș de broaște! râu tainic, fără maluri,

Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod.

Trecut-am, zic cu jale, a tale negre unde,

Precum trece poetul cu inima-i de foc.

Ba n-au trecut, stăpâne, atunci nasu-mi răspunde,

Eu le sâmțesc prea bine, căci mă cârnesc din loc!…

Când luna se ivește, când soarele apune,

A tale dulci concerturi îmi place să ascult;

Îmi place s-aud glasul a broaștelor nebune,

Deși a lor prochimen mă asurzește mult!

O! dar atunci în peptu-mi simt inima că saltă

Ca la un glas de frate iubit și așteptat,

Căci gingașele broaște sunt dulci poeți de baltă,

Precum mulți poeți gingași sunt broaște de uscat. 

Autoriul acestii meditări au cântat glodul Bahluiului; și fiindcă ne aflăm înglodați într-un sujet atât de bogat, găsesc apropo ca să pomenesc și eu ceva despre tina ce împodobește mai totdeauna ulițile capitaliei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrii, ca colbul Odesii, ca umezala Parisului, ca vântul înfocat a Neapolii (Sirocco) ș.c.l. Adeseori Iașii are o privire venețiană prin ulițile lui prifăcute în canaluri mlăștinoase. De unde tragem următoarea închiere: că iașanul este o ființă amfibie care trăiește giumătate din viața lui pe uscat și care înoată în tină ceealaltă giumătate. Viața plăcută și vrednică de dorit! Noi o recomandăm tuturor iubitorilor de trai molatic.

Dar văd că m-am adâncit atât de mult în sujetul acesta, încât îmi este cu neputință de a mă urni din loc spre a păși maai înainte. Fugariul meu s-au înglodat păn-în genunchi și nu mai poate face niciun pas. Te rog dar, prietine, ca să aibi răbdare vro câteva zile, pănă ce se va mai usca puțin orașul, și atunci voi urma cu mulțămire primblarea mea prin Iași.

(Calendarul Foaiei sătești, 1845)

P.S. Iubite Cogălnicene. – Ani și ani au trecut de la 1845; mulțime de prifaceri s-au cercat în țările noastre de atunci; eforiile s-au schimbat pe tot anul; un Ministeri de Lucrări Publice s-au înființat, dar glodul Iașilor nu s-au mai uscat! Răbdare; în curând soarta îndurătoare ne va dizgloda și țara și capitalia. Păn-atunci însă, vale!