George Banu
Intr-o duminica de carnaval, descopeream la tearul Gérard Philipe din Saint Denis, linga Paris, o piesa necunoscuta, un dimant noir despre infruntarea violenta cu moartea a unui plugar singuratec. Christian Schiaretti plasa totul sub semnul noptii dense, al obscuritatii funebre si totodata medievale caci piesa «anonima» data din secolul XV. Jean-Marc Bory, un prieten ce va muri doar citiva ani mai tirziu, se angaja cu o gravitate sumbra in acest dialog existential. Rasuna in vocea lui ecoul nelinistii venit din prapastia spaimei si, absorbiti, ne impregnam de cuvintele care se succedau ca niste lacrimi grele, sirag al durerii. Cind am iesit, insingurat si inca sub greutatea dialogului pe care-l auzisem ca o muzica funebra, pe strada un tinar cu o masca de mort pe fata m-a batut pe umar. Inspaimintat, m-am intors si niciodata n-am simtit legatura intre scena si viata cu o egala teroare: de la dialogul acestei meditatii in plin regn al noptii treceam la carnavalul funebru din oras. Experienta dubla ce persista ca o urma de nesters in « viata mea secunda » de spectator.
Doua decade mai tirziu, cind in sfirsit, prudent, teatrele se deschideau dupa o lunga perioada de interdictie regaseam Plugarul si moartea. De asta data i se descoperise autorul, de Johannes von Tepl,un mestesugar iesit parca din Maestrii cîntareti ai lui Wagner. De asta data, un alt prieten, Marcel Bozonnet, juca « Moartea » in asociatie cu un tînar actor de o frumusete virila – ea facea sens, caci perspectiva disparitiei sale devenea astfel si mai insuportabila ! Din nou relatia cu viata se impunea caci acesta era primul spectacol vazut dupa amenintarea virusului ce, luni intregi, a zavorit casele si a pustiit srazile. Vocea lui Marcel Bozonnet,« voce de arta », cum spunem « teatru de arta », acorda o dimensiune de melopee catifelata lungilor dizertatii funeste; ele suscitau de asta data nu panica ci placerea de a le auzi ca o muzica funebra de Couperin. Paraseam sala reconciliat cu acest teatru simplu, esential, teatru existential care ma reconfortase la ceas de eliberare …temporara, de tranzitie repede contrariata.
Intilnindu-l pe Silviu Purcarete in cautare de un text i-am sugerat Plugarul… text cum nu se poate mai indicat pe vremuri de teama generalizata, de indici de mortalitate vertiginoasa, de contaminare galopanta. Pentru a-l convinge i-am trimis exemplarul meu oferit de Marcel Bozonnet si nici azi nu regret aceasta insistenta. El reprezinta a treia varianta total marcata de « spiritul vremii » ce asociaza perspectiva doliului cu performantele tehnologice. Ceea ce la Schiaretti fascina prin dimensiunea arhaica, se converteste aici in modernitate ce nu afeceteaza perspectiva mortii, dar o coloreaza altfel. In spectacolul Teatrului National din Iasi, Purcarete substitue dialogului originar un monolog interior: plugarul si dublul sau virtual, alter ego indisociabil de protagonistul confruntat cu iminenta sfirsitului. Aici, totul debuteaza intr-un decor cotidian cu frigider, canapea si birou unde « plugarul » devenit scriitor isi bate la masina textele intr-un ritm de stacatto nervos. Solitudine de artist …sfisiat de temeri, refugiat in exercitiul « scrisului » care il inlocuieste pe acela al « oralitatii » originare. Dar, subtilitate extrema, o impaciuire de ultima clipa intervine gratie iubirii, a femeii prezenta, a iubitei ce invita si satisface apetitul sexual al protagonistului. Totodata, in jur, circula si intervine « partenerul » virtual, care nu e decit imaginea redublata a omului ce infrunta moartea. Contrapunct muzical intre cei doi parteneri care, impreuna, evoca, dar mult mai subtil, spaima lui Bérenger din Regele moare.
Totul este dublu, dar fiecare din termeni apartine unui alt regim de prezenta: omul si fantoma. Omul si realul afectat de irealitate caci mobilele apar si dispar, si, ca intr-o aventura fantasmatica, nimic nu e cert. Dulapul, prezenta masiva ce m-a facut sa ma gindesc la dulapul lui Gaev din Livada, e prezent pentru a fi apoi inlaturat. Dublul « virtual » cind respecta dimensiunile umane cind se dilata ca o umbra nemasurata: aceasta fluiditate dintre real si ireal se constitue in derutanta incertitudine poetica.
Si, la capat de drum, se deschide un ilimitat peisaj de ghetari ca intr-un tablou celebru de Caspar David Friedrich unde se asociaza cele doua personaje plonjate in imensitatea naturii imobilizate. Unde suntem, de care parte, unde e personajul pierdut printre ghetari si dublul situat in scena ? Din aceasta survine perplexitatea « fantastica » a meditatiei inetrioare despre moarte a omului cu dublul sau. Pe fond de ecou indepartat de masina de scris ce-si scandeaza bataile ca acelea ale unei toace in noapte.
Moartea e in noi. Si de neuitat ramine scena finala ce raspunde celei initiale ce se deschidea cu un pat banal care, la capat, in spatiul liberat de orice element concret, se rastoarna pentru a se converti in mormint.
Moartea e lînga noi, in noi. Aici, acum.
Putin timp mai tirziu, la Avignon, dialogurile nu cu moartea ci cu mortii se continuau in specatcolul Fratenitate a lui Caroline Guiela Nguyen. Aici totul debuteaza pe baza unui dispozitiv de science fiction ce stabileste contactul intre cei vii ramasi pe pamint si cei disparuti in urma unei catastrofe cosmice. O eclipsa de citeva minute care a distrus o parte din umaniate. Orfani sau vaduvi, suprvietuitorii cauta si au dreptul « conslator » de a stabili contacte furtive de 1 minut 30 cu cei care s-au volatilizat. Un dialog cu mortii…pentru a marturisi tristetea sau a da vesti autobiografice, pentru a-si recunoaste singuratatea sau, chiar, pentru a recunoaste imposibilitatea de a formula un mesaj. O retea intersonala se constitue dar ea nu se rezuma doar la schimburi personale, caci, dincolo de ele, o metafora globala se impune:cosmosul insusi multumita acestot conversatii isi accelereaza miscarea. Intre cei ramasi in viata si bolta cereasca se instaureaza o relatie de reciprocitate. In cea de a doua parte, ea se confirma caci pentru « a face universul mai usor » se solicita fiecaruia dreptul de a sterge memoria suferintelor, de a face sa dispara cicatriclele sufletului si a reda o puritate virginala martirilor pamaînteni. Si poate cea mai emblematica scena e cea finala cind un sot fidel isi sacrifica progresiv amintirile sotiei pe care o va regasi metamorfozata in stea. Leila, o stea ce-i primeste mesajele si raspunde. Dialogul cu mortii e o terapie contra absentei !
Printr-un hazard semnificativ, descopar acasa pe un fotoliu o carte Depasser la mort, Depasirea morti ce are ca subtitlu « puterea literaturii » ce înlocuieste aici « puterea teatrului »: o comuna convingere le reuneste: « multumita vorbelor nu mai suntem singuri in fata mortii ».
Nu doar multumita cuvintelor, ci si imaginilor caci pe zidul Palatului Papilor strajuia pinza imensa a artictului chinez Ming pictata in 2021 pentru a dialoga cu Mama sa. Am privit-o ca o rezonanta, dincolo de frontierele artelor, a dialogurilor cu mortii. Caci, cum spune Sofocle în Electra lui « sunt vii mortii culcati sub pamint ».
