Alexa Visarion
Regizorul Alexa Visarion scrie despre spectacolul ieșean al lui Silviu Purcărete, Plugarul și moartea, folosindu-se de ocazie pentru un comentariu profund asupra înaltei opere a confratelui său…
Am avut și încă avem, slavă Domnului, regizori cu personalitate care au creat spectacole memorabile. Nu sunt mulți, dar, unind generațiile din a doua jumătate a secolului XX cu cele din deceniile de început ale secolului XXI, putem spune că cei aleși și predestinați artei teatrului pot fi numărați pe degetele celor două mâini.
Ei au fost, sunt și cu siguranță vor fi identitatea emblematică a istoriei teatrului românesc,… dacă, există și un dacă, impostura și mediocritatea nu-i va declara expirați și nu-i va exila în uitare. Mi-e frică de proștii răi, spunea Caragiale… Se înmulțesc și vor să decidă destinul teatrului după criterii de grup, de gașcă. Nu sunt nici ei foarte mulți, dar proliferează în rinocerizare malignă, pentru a falsifica și steriliza plenitudinea creativității. Limbajul expresivității inedite, diverse, seducătoare, sănătoase, vizibile în poeticile conceptuale de anvergură îi neliniștește. Știm că nu moare nimeni din invidia, răutatea și ignoranța lor, dar se degradează esența artei scenice pe care elita creatorilor de teatru adevărat au fondat-o și susținut-o, luptând cu ideologiile despotice și cu ticăloșia celor înregimentați în comando-uri partizane ale nimicniciei. Ei se înmulțesc și se organizează în minorități agresive… Rudimentari, galonați conjunctural, obedienți și oportuniști, viciază demnitatea artistică, sufocând prospețimea creației libere.
Nu trebuie să uităm carierele de excepție ale maeștrilor-vizionari (regizori, actori, critici, scenografi, coregrafi, compozitori, manageri) care au dat altitudine și densitate europeană artei teatrului prin parteneriatul valoric între vocația artiștilor și judecata implicată în dăruire și pasiune a publicului. Eliberarea din țarcul ghimpat al cenzurii ar fi trebuit să aducă teatrului o dimensiune estetică nouă, creativitate asumată ca responsabilitate a libertății… dar mistificarea e întotdeauna în apropiere. Necesitățile devin slogane, iar slujitorii reformei, în cele mai multe cazuri, sunt lipsiți de anvergură spirituală. Traseele fecunde ale exprimării teatrale au fost barate de experimente deformatoare, întreținute de gustul nesigur, calitatea incertă, selecția precară a repertoriului și invazia vedetelor de larg consum…. Succesul, faima, publicitatea, accesibilitatea, popularitatea de serie, sexualitatea trivială au trimis noutatea și substanța ei în dimensionări stridente resetate în ambalaje de celofan. Totuși, artiștii au continuat să creadă că teatrul este o artă necesară societății. Invazia de efecte promovate cu rapiditate din structura comercială a creat un climat sufocant pentru revigorarea creativității prin definire coerentă a opțiunilor.
La București și Craiova, la Piatra Neamț și Râmnicu Vâlcea, la Cluj, Sibiu și Iași am avut privilegiul și genuina bucurie în ultimele patru decenii să primesc energie vitală și împrospătare spirituală din arhitecturile teatrale create de Silviu Purcărete.
Desăvârșită vizualizare a ideilor ce cuprind ambiguitățile existenței, creator al unor capodopere spectaculare (Decameronul, Faust, Danaidele, Titus Andronicus, Iulius Caesar, Tragedia omului, Troilus şi Cresida) care au incendiat scena, artist solidar în luciditate cu neliniștea, poet al imaginației, fulgerător prin inteligența umorului și anvergura reflexivității, tandru, senzual, melancolic și viril, Silviu Purcărete – uman pe toate palierele existenței sale hrănește teatrul cu voluptatea creației pentru a-l conjuga cu valoarea.
În timp ce mulți dintre noi jucăm în public fariseic rolul de lider al regizorului, Silviu Purcărete, structură nobiliară, simplu și demn, refuză întotdeauna exploatările publicitare. Se bucură de ceea ce imaginația lui oferă cu generozitatea scenei. Teatrul lui este o prezență a esențialului în codul de normalitate fabuloasă, iar concretul are vigoare tainică.
Să fie creația lui Silviu Purcărete un zâmbet misterios, ce învăluie adâncimea operei în dimensiuni poetice?
Spectacolele lui nu pot fi analizate de profesioniștii condeiului, pressmen-ii, care nu pot înțelege ce există în ceea ce văd. Realist și simbolic, vizual prin structură, metaforic, poetic, politic, spectacolele Purcărete sunt imagini a ceea ce teatrul încă nu știe că poate fi… TEATRU, teatru de autor ce integrează semnificații într-un ghid de călăuzire a unei călătorii inițiatice. Umorul este potența gândului și se prezintă ca inteligență în progres. Regizorul își alege repertoriul din zonele fecunde ale culturii. Textele selectate pentru a deveni magii spectaculare sunt esențiale prin ele însele, dar și provocatoare pentru artist și timpul său, Silviu Purcărete obsedat de vizualizare renaște continuu semnificațiile acesteia.
Purcărete poate fi mărturisit de poeți și muzicieni, de pictori și coregrafi care știu să povestească cuprinderea necuprinsului, ironia și autoironia, grotescul și hieraticul, orgiile puterii și în ultimă instanță dificultatea adevărului de a pătrunde viața. Mințile și sufletele libere de orice constrângeri dogmatice și formale au întâlnire eliberatoare în universul teatralității lui Silviu Purcărete.
Am văzut de curând pe scena legendară a Teatrului Național din Iași, cu spectatori tineri și inteligenți în privire, în stal, la loji și la balcon, un spectacol eveniment: Plugarul și Moartea, text scris de Johannes von Tepl în jurul anului 1400 și redescoperit (așa cum precizează caietul program al spectacolului, realizat impecabil) de germanistul Konrad Burdach în secolul trecut. Scenariul dramatic conceput de Silviu Purcărete (poate nu întâmplător prezent în această stagiune pandemică) este un poem-ceremonial de interogații. Într-un mod straniu, Moartea cuprinde întotdeauna mai mult adevăr decât viața. Putem crede că însuși cuvântul „moarte” este un câmp energetic în care precizia semnificațiilor este o misterioasă creație. Opera de artă pretinde cu aroganță să fie independentă de creatorul ei și să-i supraviețuiască. Artistul se identifică în creație, provocat să elibereze din universul propriu ceea ce viază în imaginația sa. Arta proiectează trezirea realității la o viață de nemurire… Este spiritul care sădește poetic în concretul ideii tematica timpului. Prezența contrastelor susține singularitatea creației.
Arta maestrului Silviu Purcărete este un rezultat al interacțiunii dintre metode și tehnici însumate alchimic, în athanorul creativității. Regia sa vizionară este un proces ce folosește gândirea în scopuri proprii absorbind idei, teme, tăceri și sonorități într-o imagine de IQ-uri de virtuozitate vizuală. Neputința analizei Plugarului și Morții în termeni expliciți este consubstanțialitate a vizunii. Avem de-a face în dialogul viață-moarte, cu un subtil lamento prezentat ca un atac frontal asupra găzduirii pasagere în timp. Semnificația este multiplă. Opera se desăvârșește polifonic prin efectul de ludic în ludic, armonii atonale într-o permanentă alertă destinată mereu prin ceva, mereu spre altceva… Tematica și ideile, independent de importanța lor, constituie laboratorul experimental al vizualului ce propulsează energie spirituală. Spectacolele lui Silviu Purcărete civilizează creativitatea scenică prin universalitatea adevărurilor operei pe care le emite prin coerență în iluminări metafizice.
Spectacolul de pe scena Naționalului din Iași are o echipă de creație care întregește integralitatea expresivității și magiei. Scenografia lui Dragoș Buhagiar și muzica lui Vasile Șirli sunt desăvârșite.
O creație de excepție în dublă existență interpretativă, simplă în măreția ei histrionică, este transfigurarea scenică pe care Călin Chirilă, instrument și instrumentist al artei jocului o relevă cu virtuozitate în acest spectacol. Creația sa activează în sugestii expresive miezul fierbinte al cuvintelor, într-un dincolo invizibil pe care textul, grație spectacolului, îl face ecou al artei carismatice, în dialogul tragic-burlesc, viață-moarte. Ritmicitatea stărilor prezervă cu rigoare mesajele ingenuității durerii. Actor pur sânge, Călin Chirilă este secundat în nașterea magiei cu fior, grație și feminitate de Diana Chirilă, care îi slujește cu credință, poftă de joc în toată diversitatea exprimării ei.
Video-design-ul realizat de Andrei Cozlac este remarcabil, integrându-se cu personalitate distinsă în esențialitatea reprezentației.
Noi, cei prezenți în sală, am celebrat ovaționând la finalul spectacolului cu emoție și bucurie, minute în șir capodopera scenică semnată de Silviu Purcărete.
Finis coronat opus!
