Teodora Medeleanu
Karnal-ul, spectacolul de la Teatrul din Stejar, pe care l-am vizionat la finalul lui ianuarie, se ridică, din multe puncte de vedere, la nivelul titlului său: este o halcă sângerândă tranșată din corpul societăți. Fibrele sale, deși diferite ca natură, atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic, compun o distribuție omogenă, care cooperează în vederea atingerii scopului întregii producții, acela de a oglindi (ce cuvânt dureros în contextul acestui spectacol) raportarea oamenilor la defectele de ordin fizic.
De la solid versus filiform, de la mare versus mic, la pur-și-simplu-diferit, Karnal jonglează cu o diversitate de priviri critice aruncate propriei carcase corporale și, mai ales, cu infinitul de jigniri, rostite sau nerostite, care se lovesc de pereții între care ne ascundem și ricoșează, străpungând interioritatea fiecăruia. Dincolo de aspectele sale performative, spectacolul semnat de Alexandru Radu se apropie de arta vizuală, o manifestare artistică în care Rubens stă față în față cu Egon Schiele, într-un joc al autorității privitoare la standardele sociale ale aspectului fizic.
Spectacolul nu se oprește doar la acest plan, atingând și tabuul sexalității, dar sub forma celei care trasformă omul într-o glumă, o jucărie pentru propriile organe genitale. Soluție simplistă, panoul găurit reușește, totuși, să se preteze situației în care bărbatul gol (coregraful însuși) se contorsionează în mișcare, asemeni unui leu, dar nu în cușcă, ci în arena circului, brațul lui Răzvan Conțu – simbol falic, fără doar și poate- dirijând întreaga zbuciumare.
Procesul de tortură se mută, pe parcursul spectacolului, către spectator, prin interacțiunea pe care masa amorfă o are cu publicul. Riscant, dar reușit. Puțini ar avea curajul de a recunoaște faptul că performerii li se adresează, punctând exact detaliul care deschide, pentru toți cei din sală, cutia Pandorei. În acest context, a fost binevenită sesiunea de feed-back, în care s-a observat că mutarea accentului de pe scenă în sală a avut rezultatele scontate.
Din conversația cu întreaga echipă rezultă și faptul că scopul proiectului nu a fost fundamentat pe sondarea în interioritatea fiecărui personaj-persoană, ci pe criticarea unor aspecte sociale, care aparțin planului pur exterior. Așa se face că fizicul feminin devine loc de joacă pentru demonii… celorlalți, cum rezultă din scena operațiilor estetice (pacient – Alexandra Diaconița, doctor – Alice Veliche), în care, la final, rolurile nu se inversează, ci se omogenizează, cele două ipostaze ajungând să portretizeze Femeia-goală-pe-jumătate, dar și golită de personalitatea, dacă poate fi numită astfel, a propriei Karnații.
Personal, voiam mai mult Diana Vieru și Dani Popa, pete de culoare pe fundalul unor corpuri ce se pot încadra în stereotipia generată de societate. Ambii au avut apariții importante din punct de vedere cantitativ (având chiar și o scenă împreună), dar potențialul corporalității lor nu a fost exploatat la maximum, rămânând în limitele construirii de imaginii și de mesaje care trebuiau să ajungă, nefragmentate, la public.
Spectacol de debut, Karnal este victima unor mici incongruențe cauzate de lipsa de experiență, dar abundă în maturitate regizorală în raport cu omul-nud: Radu construiește cu grijă scena inițială, protejând echipa și intimitățile celor care o compun. Momentul devine, astfel, unul în care goliciunea trupească se desprinde de ideea de sexual, fiind numai fragilă și dezvăluind, gradual, frustrarea ascunsă în spatele standardelor estetice.
Dincolo de heblul din prima parte a spectacolului, aspectele tehnice sunt doar în favoarea întregului ansamblu performativ, video-proiecțiile semnate de Andrei Cozlac și muzica lui Claudiu Murgulescu completând și, ceea ce mi se pare mai important, traducând codurile coregrafiei contemporane, dintre cele mai neaccesibile publicului neavizat.
Întreaga distribuție, deși inițial heterogenă, devine un corp unitar, ale cărui ipostaze oscilează de la teluricul reprezentat de Diana Vieru, Dani Popa și Alexandru Radu, la fluiditatea Marinei Munteanu și a lui Ștefan Popa, ale căror corpuri permit o distingere clară a mușchilor și a contururilor, elegant balansate de coregraf prin intermediul juxtapunerilor de forme fizice. Există, totuși, un moment în care background-urile actanților ies la suprafață: singura scenă verbală deconspiră profesiile perfomerilor, lăsând dansatorii și coregrafii în imposibilitatea de a ascunde caracterul dureros de personal al anumitor afirmații. Actorii reușeșc, însă, să reechilibreze balanța, dezvoltând personaje care reflectă umanul în esența sa, nu numai persoane identificabile.
Corpul uman, tatuat sau încă neatins de cerneală, se dovedește un material artistic cu un potențial inepuizabil. Divers și, totodată, omogen, spectacolul de debut al lui Alexandru Radu „are Karne pe el” și reușește să captiveze, determinând spectatorul să vrea devoreze fiecare minut, fiecare mișcare și respirație a celor de pe scenă, fiecare următor specatacol al tuturor celor din echipă.
(Teodora Medeleanu este studentă a Facultății ieșene de Teatru)
