Călin Ciobotari
Relația teatrului românesc cu Rainer Werner Fassbinder, faimosul regizor și dramaturg german, nu este una foarte strânsă. În ultimii ani, numele său a circulat prin țara lui Caragiale doar în două contexte. Primul e legat de deschiderea Teatrului Apollo 111 cu montarea lui Radu Jude pe piesa ALI: Frica mănâncă sufletul; al doilea context a fost creat prin invitarea în Festivalul Internațional de Teatru Sibiu a excelentului spectacol semnat de Ostermeier, Căsătoria Mariei Braun. Ambele evenimente s-au derulat în 2016. Cinci ani mai târziu, Fassbinder este readus în atenție, de data aceasta la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, unde o foarte fertilă colaborare cu FaPt – Fabrica de Artă și Producție Teatrală Iași și Centrul Cultural German Iași a dus la spectacolul Libertate la Bremen, în regia lui Florin Caracala.
Scris în 1971, textul are la bază fapte și personaje reale: ultima execuție publică din Bremen, în 1831, a fost a Geeschei Gottfried, acuzată de o serie de crime teribile (doi soți, mama, copiii, fratele etc.) ce au zguduit comunitatea, cu atât mai mult cu cât imaginea publică a Geeschei era una luminoasă, angelică; i se spunea „Îngerul din Bremen”. Fassbinder revine, așadar, la această poveste adevărată, redeschizând cazul și pledând pentru o analiză profundă a situației. Inevitabil, nuanțe foarte importante se dezvoltă: situația femeii în secolul XIX european aproape anulată ca om, ca gândire și ca voință, este cea mai importantă dintre ele.
Pe urmele lui Fassbinder, Florin Caracala se raportează „nemțește” la revizitarea cumplitelor întâmplări de acum aproape două sute de ani, adică lucid, aproape rece, cu ofoarte atent aplicată grilă de principii brechtiene ce au ca notă comună relevarea unui adevăr istoric. Regizorul nu își propune să reabiliteze personajul, spectacolul său neavând mize etice sau reparatorii în raport cu trecutul. Geesche rămâne un monstru, nu un înger, însă ceea ce e important este să înțelegem cum a fost posibilă trecerea de la condiția de înger la cea de monstru. Întregul spectacol îmi apare ca o radiografiere detaliată a proceselor sufletești și sociale care, odată expuse, dau posibilitatea spectatorilor să formuleze propriile lor sentințe. Iată faptele, concluziile vă aparțin!
Atenția este astfel dublu solicitată: către evoluția psihologică a personajului central și către relația acestuia cu societatea. Într-o lume a bărbaților, Geesche pleacă de la nevoia acută de dragoste („căminul femeii este bărbatul”, spune ea cu sinceritate), așadar de la un principiu înalt, și ajunge la o formă sofisticată de purificare prin crimă a acestei societăți patriarhale în care libertatea, gândirea, dreptul de a munci sunt departe a de fi egal distribuite. Geesche este, astfel, și un produs al societății în care s-a format. Ea este altfel și tocmai de aceea soluțiile ei vor fi altfel. Incapabilă să mai iubească, vidată sufletește, „îngerul” alunecă în extrema cealaltă, a monstruosului. E vinovată, însă nu mai vinovată decât toți ceilalți…
Lumea Geeschei, universul ei privat sunt inspirat rezolvate scenografic printr-o structură dreptunghiulară, transparentă în interiorul căreia se petrec faptele. Spațiul, metaforă a închiderii, abundă în semnificații: constrângerile din interiorul familiei burgheze, decupaj dintr-un alt timp (reconstituire aproximativă a unui interior de acum două veacuri), structură carcerală a femeii de secol XIX (Geesche e singurul personaj care rămâne în „cutie” de la început până la final). În locul unei abordări cu aluzii cinematografice, reverență pentru gândirea filmică a omului de teatru Fassbinder, Florin Caracala preferă să dilueze teatralitatea prin așa numitele dioramări pe care le propune. În centrul cubului din scenă, pe un tablou de dimensiuni considerabile, lucrări ale unor importanți pictori de secol XIX (Carl Agricola, Jakob Becker, Nicolai Abildgard, Akermann Johann Adam și alții) sunt etalate ilustrativ într-o sugestie de delicat montaj, intensificat și de animările discrete pe care Andrei Cozlac le imprimă din când în când personajelor din tablou. În spiritul didacticismului teatrului epic, pe un panou din stânga scenei ni se indică numele pictorului.
Există și o formă de comunicare a timpului piesei cu timpul spectatorului, un dialog difuz între epoci, ilustrat pe de o parte prin personajul Mălinei Lazăr, inițial o prostituată contemporană cu Geesche, ulterior devenind un personaj-liant, martor, în constantă conexiune vizuală cu sala. La fel, includerea între diorame a unei lucrări semnată de Nicola Samori, pictor italian de secol XX-XXI, cere publicului implicare și responsabilitate, atenționându-l că astfel de întâmplări îl privesc și pe el. Se putea renunța, cred, la complicitățile explicite dintre Geesche și spectatori, prima făcându-ne cu ochiul în câteva rânduri.
Spectacolul mai are un atu foarte puternic: muzica (Eduard Draude). Fondul sonor, cameral, elevat și sensibil, flux continuu de stări în cheie minoră, dezvoltă, împreună cu picturalitățile pomenite mai sus, un viguros substrat de culturalitate. Libertate la Bremen câștigă în rafinament, intrând în zonele rarefiate ale teatrului de artă. Sunetele spectacolului sunt ca niște picături chinezești care, cu cruzime și tandrețe, presară săruri pe răni deschise. Ele sunt responsabile și de furnizarea unui anumit tip de atmosferă, apăsătoare și, totodată, înaltă, subliminal insinuându-se în aerul spațiului teatral. E un aliaj de emoție și distanță, de compasiune și observație, de artă și viață, care pretinde nu doar luare la cunoștință, ci și degustare, nu doar transmitere de informații, ci și contemplare, meditație, reflecție…
La final, regizorul decide subit o părăsire a adevărului istoric, folosindu-se de replica finală „acum mor eu” pentru a ilustra sinuciderea personajului principal. O joacă de-a convențiile și de-a ieșirile din convenții, căci în paralel ni se citește finalul real al femeii care și-a bulversat, prin atrocitățile ei, contemporanii: condamnarea la moarte și execuția publică.
Petronela Grigorescu, experimentata actriță ieșeană, creează un rol complex, alternând cu abilitate și profunzime jocul exterior și jocul interior, psihologizările și distanțările de propriul personaj. Misiunea ei, deloc simplă, e să descrie o evoluție ramificată pe diverse planuri, fără a manipula emoțiile spectatorilor către o anumită cheie de interpretare, dar suficient de „topită” în propriul personaj pentru a-i devoala de acolo, din chiar adâncimile lui, învelișuri și reliefuri sufletești. Evoluția de care vorbesc începe pe un complicat fundal psihologic în care religiozitatea se întâlnește cu nevoia onestă, aproape pură, de dragoste maritală. Crucifixul de pe perete, rozariul de pe mâna Geeschei, rugăciunea-poem (excelentă traducere!) ce însoțește aproape fiecare din omoruri toate subliniază o linie psiho-religioasă ce va fi treptat abandonată sau transferată spre altceva. Carnalul, asumat inițial în numele dragostei, va deveni pe parcurs poftă vulgară. Soție, mamă, fiică rebelă, mână de fier a unei afaceri prospere, înger și criminal, Geesche, ca personaj, cere o gamă foarte largă de abordări. Petronela Grigorescu împlinește, cu exactitate matematică, toate aceste treceri, schimbări de registru, modificări fizice și spirituale, ducând la bun sfârșit un rol major al carierei ei actoricești.
Ionuț Cornilă (Gottfried, al doilea soț al Geeschei) creează, la rândul său, un personaj dens, plin de substanță, depășind un anumit schematism al rolului din text și furnizând o prezență masculină persistentă. La lectură, ai uneori impresia că personajele masculine fac figurație în piesa lui Fassbinder; că sunt simple siluete puse în serviciul unicului personaj ce contează: personajul feminin central. Meritul lui Cornilă și al regizorului constă, cred, tocmai în faptul că asigură un echilibru, nelăsând spectacolul să rămână pe o singură voce. Scenele pe care interpretul lui Gottfried le are cu Petronela Grigorescu conțin dramatism, limpezime și forță.
Tot restul distribuției funcționează impecabil, cu precizie, integrându-se perfect în acest proiect major al unui regizor la care trebuie să fim tot mai atenți: Florin Caracala. Libertate la Bremen este unul dintre cele mai interesante și problematice spectacole ale Naționalului ieșean din ultimii ani.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Libertate la Bremen, de R.W.Fassbinder, traducere de Victor Scoradeț. Regia: Florin Caracala. Concept scenografic: Ana Ienașcu. Cu: Petronela Grigorescu, Ionuț Cornilă, Daniel Busuioc, Georgeta Burdujan, Livia Iorga, Mălina Lazăr, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Constantin Avădanei, Dumitru Georgescu, Horia Veriveș, Gabriel Anton. Video: Andrei Cozlac. Spațiu sonor: Eduard Draude. Data vizionării: 11 ianuarie 2021.
