În urma unui parteneriat dintre Asociația Compania FaPt și Apollonia Tv, regizorul Bobi Pricop a fost prezent la Iași pentru un dialog despre cele două spectacole pe care le-a făcut în perioada pandemiei (Exeunt și Live), despre noile limbaje teatrale, dar și despre cum modifică aceste experiențe parte din ceea ce știam sau credeam că este teatrul…
Călin Ciobotari: Live-ul de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu a fost, după Exeunt, următorul tău proiect. Prin ce diferă în mod esențial cele două spectacole?
Bobi Pricop: Dacă, într-o primă fază, am putea spune că Exeunt e într-o zonă de video art, prezența puternică a lui Dan Basu în echipă, modul în care am experimentat duc spre ceea ce se numește poem video. Și astăzi, când se joacă, fiecare performer rămâne acasă la el, comportându-se ca atunci, când a fost creat. Dincolo, la Sibiu, am avut situația fericită de a repeta într-o primă fază izolați, iar apoi, circa trei săptămâni, la scenă. Cu alte cuvinte, am fost mai aproape de normalitate.
C.C.: De altfel, între cele cinci „capitole” distincte ale spectacolului, utilizezi frânturi din bucătăria internă. Cumva, e o distanțare brechtiană, destul de atipică, dar asumată estetic de tine.
B.P.: Cu Live-ul ne-am apropiat, cred, mai mult de cinematografie decât de video art. Ca și cum ar fi cinci scurt metraje create pe scenă și transmise live.
C.C.: Te temi de învecinarea aceasta cu cinematografia? Ți se pare un risc?
B.P.: E un risc în măsura în care încă nu am o experiență reală în acest domeniu. Am avut norocul să îl am în echipa de la Sibiu pe Mihai Popa, un foarte bun specialist în montaj de film. El a ținut tot proiectul în brațe, asumându-și virajul spre cinematografie. E un montaj făcut live între cinci camere pe scenă ce creează un dinamism complex.
C.C: Ați conceput și o variantă on site?
B.P.: Funcționează și în formulă on site. În timp ce e transmis on line pe internet, este transmis și pe scenă către patru zone în care e amplasat public. Ca spectator poți vedea unul dintre personaje. Ai la dispoziție și un ecran pe care îți apare montajul final, unde vezi și personajul din față, dar și pe cel din spatele paravanului, vizibil pentru cealaltă parte a publicului, aflată vis-a-vis de tine.
C.C.: Trebuie precizat că spectacolul Live a făcut parte din selecția Festivalului Național de Teatru de anul acesta, în secțiunea „Esteticile pandemiei”. Revenind, cei care te urmărim de niște ani am remarcat la tine o preocupare constantă pentru tehnologiile scenice. Asta deși dacă ne amintim de spectacolul tău de licență cu Jocuri din curtea din spate, nu prea anunțai nimic despre drumul pe care aveai să o apuci…
B.P.: Gândind retrospectiv, cred că și acolo, și la Profu de religie, spectacol și el selecționat în FNT, chiar dacă nu foloseam tehnologia în sine, există o tehnică de lucru sau o estetică ce se apropie de montajul de film. E clar un background de seriale, de filme, de tăieturi rapide care s-a aplicat acolo.
C.C.: Primul spectacol cu tehnologie explicit folosită cred că e, totuși, Pisica verde, spectacol pe care l-ai făcut la Iași.
B.P.: Și în Pisica verde, și în Iluzii, de la Naționalul craiovean, am căutat să aduc în echipă un artist sau un tehnician care să fie rupt de zona aceasta a teatrului. Am sperat că pot aduce astfel ceva inedit, o formă de cercetare nouă pentru teatru, care să devină un fel de resort dramaturgic.
C.C.: Mă gândesc și la O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții de la Teatrul Național București, unde, cu ajutorul tehnologiei, recompuneai universul mental al unui adolescent autist. Aș vrea să te întreb, cât e de avansat teatrul românesc la capitolul tehnologie?
B.P.: Foarte puțini avansat. În mare parte, situația are legătură cu lipsa de viziune și de strategii culturale.
C.C.: Ți se pare o opoziție principială la noile tendințe?
B.P.: Nu, mai degrabă cred că e vorba de ignoranță.
C.C.: După părerea mea, tonul ar trebui să-l dea regizori dispuși să se aventureze pe teritoriile acestea încă nefamiliare. În teatrul românesc eu nu cunosc prea mulți astfel de regizori…
B.P.: E dificil să impui asta unui teatru cu o anumită tradiție, cu un anumit tip de lucru… Când e o săritură prea bruscă, poate deveni crispant. Ține mai mult de o strategie pe termen lung, implicând și educația percepției, crearea unor trepte repertoriale, încât să ajungi de la Chirița în provincie la ceva total diferit.
C.C.: Observ, în schimb, de ani buni, tentația unor regizori de a insera în spectacole clasice elemente de tehnologie, în special în zona light-designului, a video-mappingului și așa mai departe.
B.P.: Inevitabil. Sunt elemente cu care lucrăm ca artiști, ca regizori… Dacă ele există ca instrumente, dacă teatrul ți le pune la dispoziție, le folosești. Teatrul nu este străin de tehnologie. De la becuri incandescente, până la mapări video și realitate augmentată, despre tehnologie vorbim.
C.C.: Unele teatre au înțeles că trebuie să investească în așa ceva. S-au făcut achiziții, însă…
B.P.: Încă sunt pași mici. Dacă e să compari marile spectacole care se fac în Europa, în Rusia, în America, atunci înțelegi că mai avem mult de lucru. Nu e vorba, însă, doar de tehnologie. Folosită în sine, ea nu ajută prea mult; contează cine o folosește, cum o folosește, care e gradul de obișnuință a publicului, cum îți antrenezi publicul să înțeleagă noi propuneri.
C.C.: Acum, în plină pandemie, există tendința multora de a intra în acest teritoriu pe care nu-l stăpânesc și în care nu simt o nevoie reală de a cerceta.
B.P.: E bine, totuși, că încearcă. E inevitabil să te lovești de probleme. Să faci întâi prost, să îți dai seama unde ai greșit, și pe parcurs să devii tot mai bun. Ține tot de experiență și antrenament. Cred că e lăudabilă orice încercare, atâta timp cât demersul este onest și nu ai pretenția că spui mult mai multe decât reușești de fapt să transmiți.
C.C.: Mai e variabila publicului… Cât de deschis simți publicul românesc pentru experiențe cu totul neobișnuite?
B.P.: E foarte greu să-l coagulez într-o entitate pe care să o numesc „public”. Mi se pare super divers ceea ce se întâmplă. Bineînțeles, există și un public interesat de tipul acesta de diseminări ale teatrului sau ale artiștilor în on line. Sunt nostalgicii, cei care merg frecvent la teatru și care acum urmează teatrul pe on line, dar cred că există și o nișă nouă, un public tânăr care nu a fost încă la teatru, dar pe care îl poți prinde într-un proiect on line, unde dramaturgia seamănă mai mult cu ceva ce se apropie de un joc video.
C.C.: Simți că tu, ca regizor, ai acum în atribuții și educarea percepției, orientarea ei către noutate.
B.P.: E o responsabilitate foarte mare, cred. Și foarte dificilă… Nu există o experiență anterioară pe care să ne bazăm, nu există atât de multe proiecte și nici nu știi clar cui te adresezi.
C.C.: Cât de mult te-ai gândit la public în timpul lucrului la Exeunt și Live?
B.P.: Sincer, nu-mi dau seama… E atât de vag, de abstract publicul acesta… Vedem raportări cu milioane de vizualizări care nu știu ce legătură au cu realitatea concretă. Multe vizualizări se fac pe vizionări de o secundă, deci nu au relevanță reală. Te uiți pe statistici oficiale și vezi că persoane care au stat de la minutul 0 la minutul 50 sunt foarte puține, restul au dat cu skip, au închis. Prefer să mă pun pe mine în rolul spectatorului, așa cum fac și în munca mea de regizor în sala de teatru, să fac niște produse care să mă intereseze pe mine, chestionându-mă și chestionând echipa dacă noi am fi interesați să vedem așa ceva on line. Aici vine partea cea mai dificilă, mie mi-e foarte greu să mă uit la teatru on line.
C.C.: Nu ți-ai făcut deprinderea asta sau crezi că nu te vei uita nici în viitor? E o chestiune de obișnuință?
B.P.: În special când văd spectacole înregistrate, am impresia că țin de un moment trecut fără legătură cu realitatea noastră cotidiană. Le iau ca pe exponate dintr-un muzeu, poate o chestie documentară. Am salvat multe dintre spectacolele difuzate, promițându-mi că le voi vedea mai târziu. Pe de altă parte, însă, nu e formată nici obișnuința aceasta, a mea, a publicului, de a urmări într-o anumită perioadă o anumită producție. Dacă ne gândim la experiența de a merge la teatru, ea implică un adevărat ritual. Știi cu ceva timp înainte, citești despre spectacol, te pregătești sau nu pentru întâlnirea cu acel spectacol, mergi singur sau cu cineva, există drumul spre teatru, socializarea din foyer, un pahar sau o cină după. Un astfel de ritual nu mai poate exista acum. Ok, păstrăm caracterul de „acum” al teatrului, îl transferăm în on line, însă constatăm că ne lipsește obișnuința ca la ora 19 să ne așezăm în fața laptop-ului pentru a urmări teatru.
C.C.: Mai e o nuanță importantă: actul de a fi spectator nu mai e un act public, ci unul privat, ceea ce modifică radical raportarea la ceea ce numim „scenă”. Laptopul are pretenția acum de a deveni „scenă”.
B.P.: Există și proiecte care implică activ spectatorul, marșând tocmai pe ideea asta de a crea o comunitate în jurul unui produs artistic. Vezi, mă și feresc să numesc „teatru”, folosesc termeni precum „proiect”, „produs”. Suntem artiști de teatru care lucrăm într-un mediu pe care nu m-aș grăbi să-l numesc teatru.
C.C.: Poate e post-teatru, apropo de post-umanism, de post-dramaturgie…
B.P.: Mi se pare încă prea devreme să decidem, să punem etichete. Marea mea problemă e alta, deocamdată: nu am nicio experiență, nu-mi place să urmăresc teatru în on line, însă mă văd pus în situația de a crea pentru on line.
C.C.: On line-ul cere un anumit tip de dramaturgie sau te poți împăca și cu dramaturgia clasică, desigur, cu adaptările de rigoare?
B.P.: Nu știu, nu îmi e foarte clar. Teatrul are regulile lui, convențiile lui, actoria lui, toate diferite de film, care e o experiență diferită. Când le vezi transplantate pe un ecran, nu ți-e ușor să le accepți.
C.C.: Imediat după încheierea FNT, ediția on line de anul acesta, George Banu, unul dintre cei mai importanți teatrologi europeni, a scris un text și l-a făcut public. Face acolo o pledoarie a on line-ului, ajungând la concluzia că și-ar putea asuma această nouă paradigmă.
B.P.: Da, ce să zic… Eu îmi doresc enorm să revin la experiența unei săli de spectacol, însă sunt conștient că în perioada aceasta trebuie să facem absolut orice pentru a continua să existăm. Cred că ceea ce dezvoltăm acum va funcționa și mai departe, în paralel cu teatrul. O alternativă… Mă uit și la Teatrul Național din Craiova unde avem programul Videofonia, în care Alex Boureanu și Vlad Drăgulescu, directorii teatrului, și-au propus să realizeze câteva producții special pentru on line, asta indiferent de ce se va întâmpla în viitor din punct de vedere pandemic. Teatrul Național Sibiu a creat, la rândul său, Scena digitală, unde produc, dar și preiau spectacole din repertoriul teatrului.
C.C.: Îți dai seama, și scenografii trebuie să se reinventeze. Noțiunea de decor capătă noi conotații…
B.P.: Sigur! Sunt tot felul de intersecții cu filmul, cu video-art-ul, cu zona de jocuri video.
C.C.: Momentan, marea dificultate și provocare mi se pare că ține de păstrarea esenței teatrului, prezența.
B.P.: Așa e! În martie mi se părea capital ca Exeunt să se desfășoare live de la ora de… la ora de…, cu mixaj live, cu totul live… Plus că nu ne-am dorit ca spectatorul să poată vedea spectacolul în afara acelui live. Acum îmi dau seama că s-ar putea să nu fie o soluție viabilă. Când m-am obișnuit să văd conținut video pe streaming în orice moment decid sau am chef, mă simt foarte constrâns să îmi fac programul în funcție de o propunere de teatru live. Ajung la concluzia că mai importantă decât caracterul de live este calitatea produsului în sine.
C.C.: Cum ți s-a părut comportamentul actorilor cu care ai lucrat în aceste luni? Sunt alarmați, încearcă să se adapteze? Apar noi stilistici în jocul lor?
B.P.: Ce pot spune deocamdată e că observ o mare dorință a lor de a fi pe scenă, de a juca, dorință nu foarte împlinită de lucrul on line. E complet nou, ne fuge tuturor pământul de sub picioare. Nici nu știm ce ne așteaptă din punct de vedere financiar, bugetar…
C.C.: Ai observat, statul începe să dea semne că nu e dispus să tolereze tele-munca sau alte formule dificil de normat. Mă gândesc la cazul de la Arad, care creează un precedent.
B.P.: Toate aceste situații trebuie aduse în dezbatere publică, discutate, analizate. Întâmplările de la Arad, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, dar și din alte părți, pot schimba percepția asupra teatrului și asupra artiștilor, deci trebuie tratate cu foarte multă seriozitate.
C.C.: Revenind la actori, apare riscul deprofesionalizării?
B.P.: Apare tot timpul, însă acum, da, mai mult ca niciodată… Sunt teatre care au conștientizat riscul acesta și iau măsuri. La Teatrul craiovean, unde lucrez, se reiau spectacole, se reiau repetiții, se repetă texte. Se încearcă păstrarea spectacolelor ce nu pot fi jucate momentan în fața publicului.
C.C.: În vara aceasta s-a încercat scoaterea teatrului în exterior. Ți se pare o soluție?
B.P.: Sunt anumite tipuri de spectacole care pot fi jucate în outdoor. Nu dispunem în România de spații adecvate. Improvizăm, uneori funcționează, alteori nu. Iar adaptarea brutală a unor spectacole pentru a fi jucate în exterior nu are rezultate prea bune. E de înțeles, însă, dorința managerilor de a-și continua activitatea și de a păstra vie relația cu publicul.
C.C.: Îți propun, pe finalul discuției, să vorbim despre viitor. Îți permiți luxul de a face planuri pe termen lung?
B.P.: A fost un timp în care știam ce voi face cu doi ani înainte. Acum știu ce proiecte ar trebui să fac anul viitor. Sper să le realizez, într-o formă sau alta.
C.C.: Există riscul ca acest drum pe care ne aflăm să fie unul ireversibil?
B.P.: Cred că se întâmplă pe multe paliere ale vieții și ale artei. Iar teatrul nu va fi cruțat… Însă întâlnirea dintre un actor și un spectator și magia acestei întâlniri, cum spune Peter Brook, nu va dispărea niciodată.
