Călin Ciobotari
După aproape șapte luni de restricții impuse de pandemie, actorii bârlădeni au revenit, în sfârșit, la scenă. Nu cu vreun spectacol din stagiunile trecute, ci cu o premieră sonoră: Un tramvai numit dorință, de Tennessee Williams, în regia lui Ștefan Alexiu. E de observat că tânărul regizor și-a creat deja lăudabilul reflex de a juca la miză mare. Și-a dat licența cu Unchiul Vanea, iar acum se ia la trântă teatrală cu un alt clasic, unul cel puțin la fel de frecventat pe scenele românești precum Cehov. Ca o paranteză, în ultimul deceniu s-au înregistrat cel puțin zece montări cu piesa în discuție și multe altele pe celelalte texte ale dramaturgului american.
Ștefan Alexiu are curaj, însă are și tremurul acela de mână specific începuturilor. Spectacolul de la Bârlad, construit cu un buget deloc de invidiat, nu se va înscrie, în mod cert, pe lista scurtă a montărilor memorabile ale Tramvaiului. Pe de altă parte, însă, nu e nicidecum un eșec, ci o creație scenică cinstită, plăcută pentru o seară oarecare de toamnă, privilegiind povestea și câteva poteci psihologice pe care povestea le conține. În orice caz, pentru un spectacol făcut din nimic situația aproape că e fericită…
Totuși, o serie de chestiuni merită a fi puse în discuție. Din motive nu foarte clare și destul de dificil de argumentat, Alexiu și scenograful Sandu Maftei propun un decor-rulotă, cu un presupus plan doi etajat și cu un fundal ce se modifică din punct de vedere cromatic indicând, pragmatic, deși, uneori, pleonastic (personajul central strigă „Foc!”, iar culoarea e roșie etc.) fie diferitele momente ale zilei, fie stări ale personajelor. Ideea spațiului rulotă nu e ofertantă nici vizual (după aproape două ore de spectacol te cam saturi de un peisaj scenic în care nu intervine nicio schimbare semnificativă), nici din perspectiva vreunui surplus de sens pe care ar aduce-o. Din contra, subminează tema/ metafora pitorească a tramvaiului, ducând-o în derizoriu prin această substituție auto. E ca și cum, montând Livada de vișini, ai construi o livadă de nuci. În plus, sugerează o formă de nomadism (orice rulotă poartă în sine impulsul plecării) străină lumii lui Williams care operează tocmai cu blocajele, cu neputința personajelor de a-și părăsi spațiul. Ambigue sunt și temporalitățile pe care le propune regizorul. E postulată o anume neutralitate, bruiată de telefonul semi-mobil care, la rândul său, nu prea are nicio legătură cu casetofonul anilor 90. Costumele Iulianei Maftei respectă, în linii mari, acest principiu al neutralității. Sunt plăcute privirii, însă, uneori, contrazic prin exces de bun gust conturul social al lumii în care sunt purtate. Stella, bunăoară, poartă la un moment dat o superbă costumație de noapte, demnă mai degrabă de o doamnă din înalta societate, nu de nevasta șoferului Stanley.
O altă idee regizorală cu potențial, dar destul de superficial tratată, este aducerea în scenă a unor personaje ce populează mentalul fragil al lui Blanche, toate întrupate de o singură actriță, Diana Hatmanu. Aparițiile ei scenice aveau nevoie de mai multă consistență, sau, din contra, de o doză mai mare de metafizic, asta dacă le asumăm ca personaje fictive, rezultate ale degradării psihologice a lui Blanche. Tânărul, femeia neagră (înveșmântată în spectacol în straie de măicuță (?)), doctorul cu alură de înger, partenerul de cărți din grupul lui Stanley, tânăra sexy de la începutul spectacolului. Travestiurile Dianei Hatmanu nu sunt cele mai reușite, delicatețea ei structurală împiedicând asumarea plauzibilă a masculinității. Propunerile coregrafice ale lui Alice Veliche nu sunt satisfăcute de actori ce nu probează mari apetențe pentru dans: rigiditate, schematism, lipsă de fluență în mișcare, frica de a nu greși. Abia la final, Diana Hatmanu reușește timid să creeze un strop de atmosferă prin acel solo tragic prin care se punctează finalul unui destin.
Petronela Ene, în Blanche, este inegală pe tot parcursul spectacolului. E de apreciat efortul pe care îl depune și preocuparea de a indica reliefurile iregulate ale personajului său. Are câteva momente foarte bune în care Blanche capătă contururi tragice și ne lasă să aruncăm o privire în abisul ce o însoțește ca o umbră. Alteori, însă, Petronela Enewernerizează nepermis de mult (a werneriza – a o imita pe Mihaela Arsenescu Werner, fără a accede la forța de expresie a actriței ieșene) și atunci Blanche își pierde adâncimile, devine formală, stridentă și patetică. Principalul deficit mi se pare absența erotismului, a carnalului (teribila senzualitate a celebrei Vivien Leigh rămâne un reper în acest sens!) care, în definitiv, motivează violul din final, pasiunea lui Mitch, dar și legendele sexuale ce însoțesc personajul. E prea mult rafinament și stil în personajul Petronelei Ene și prea puțină poftă reală de viață, prea multă pedanterie și prea puțină forță de seducție. Rămâne, oricum, o propunere validă de personaj, carte de vizită pentru o actriță ajunsă la o vârstă rotundă, a maturității depline. Cel mai reușit moment al Petronelei Ene este, din punctul meu de vedere, cel din ultima parte a spectacolului, în care, cu mișcare mecanicizată, își împachetează lucrurile pregătindu-se de drumul fără întoarcere. Blanche crește odată cu spectacolul, mult mai intens și mai bine articulat în partea a doua. Cred că în rezolvarea lui Blanche, regizorul putea deschide mai multe fronturi de analiză: ce tip de sentimente trebuie să ne stârnească acest personaj? Doar milă, doar compasiune? Doar o anume jenă pentru starea deplorabilă în care o femeie și-a ratat viața? Jocul la dublu în arta interpretării marilor texte clasice e adeseori o carte câștigătoare…
Ca o precizare generală, perioada de restriște pandemică și-a lăsat amprenta asupra jocului actorilor bârlădeni. Ezitări, emoții nejustificate, probleme de dicție – toate acestea le pun pe seama celor șapte luni de despărțire de scenă. George Sobolevschi distribuit corect în Stanley, are explozie, are acea violentă carismă ce o terorizează și o fascinează, în egală măsură, pe Stella, însă uneori rămâne în exterioritatea personajului său. E unul dintre rolurile cu potențial mare de creștere. Sorin Ghiorghe (Mitch), Irina Cocea (Eunice) și Alexandru Sava (Steve) își țin pe linia de plutire personajele, fără însă a crea figuri de neuitat. Foarte bine venite, dar mult prea rare, scenele comice dintre Steve și Eunice. Meritau dezvoltate; e vetust și neproductiv să crezi că texte precum Un tramvai… stau într-un singur personaj, cel aparent principal. Cea mai reușită partitură mi s-a părut a fi cea a Dumitrianei Crețu (Stella). Dezinvoltă, își ia personajul în primire și îl conduce fără ezitare prin labirintul de stări impuse de statutul de soră mai mică, de cel de soție, de viitoare mamă, de femeie care de acolo, din mahalaua de la capătul liniei de tramvai, îndrăznește să viseze la fericire. Superb construită mi s-a părut scena erotică dintre Stella și Stanley; are poezie, voluptate și adevăr.
Mai repede sau mai târziu, cred că Ștefan Alexiu va da lovitura. Trebuie să riște mai mult, să refuze cărările bătătorite, să depășească o anume cumințenie precaută a lecturilor pe text, să își dezvolte un stil și o concepție personală despre teatru. După aceea totul va veni de la sine…
