Cătălin Mihai Ștefan
Nu sunt fumător pasionat, dar din când în când fumez o țigară în amintirea lui. Și iau firul de la început și îmi trece prin fața ochilor prima zi în care l-am cunoscut. 1 februarie 2004. Trebuia să mă prezint la Casa Dosoftei, unde am fost repartizat odată cu angajarea la Muzeul Literaturii Române. Mi-a spus că mă aștepta demult. Sigur că s-a referit la altceva, dar acum parcă sună altfel. Am lucrat un an și jumătate, după care am fost mutat la alt muzeu. Apoi, de-a lungul anilor, m-am mai întors acolo ca să înlocuiesc colegi plecați în concediu. De fiecare dată îmi ura „Bun venit acasă!” Începusem să trec cu o oarecare ușurință peste micile tensiuni care apăreau între noi, până când m-am trezit că îmi pasă de el și mult dintre reținerile de odinioară dispăruseră. Începusem să-l privesc altfel. Deja citise volumul meu de debut și mi-a dat niște sfaturi foarte prețioase pe care aveam să le folosesc în următorul. Nu mai știu când m-a prezentat lui Ovidiu Nimigean, care-l vizita des, cert este că acesta m-a luat la ochi și dialogurile noastre continuă și acum.
Am avut o relație deplină, cu ciondăneli, tonuri ridicate, contraziceri, îmbrățișări, confesiuni intime și în ultimii ani ajunsesem să-l înțeleg foarte bine în toate privințele , așa cum și el ajunsese să-mi accepte situațiile când îl contraziceam cu argumente. Ceea ce la începutul relației noastre era de neconceput. După ciondăneli mai serioase venea la mine și-mi spunea: „Noi ținem unul la altul, hai să stăm de vorbă!” Și reveneam la ale noastre ca și cum nu s-a întâmplat nimic. În lungile și uneori foarte lungile discuții am învățat multe de la el, în toate planurile, mai ales în cel literar. Am multe înregistrări făcute cu el pe furiș, pe telefon, pe teme literare (atunci se transforma, strălucea, cu o minte ascuțită pe toate laturile sale), înregistrări pe care le voi păstra pentru mine. Îmi lipsește în fiecare zi. Cuvintele ,,Hai, mai stai!’’, când voiam să mă duc la ale mele după interminabile dialoguri, au altă rezonanță acum. Discutam despre film, despre teatru, despre actori, dar făceam și politică. Aici aveam opinii divergente, dar ajunseserăm să ne amuzăm de toți și de toate. Când venea vorba despre religie era foarte aprig și foarte categoric. Proclama cu mândrie că e liber cugetător. Mult timp am crezut că echivala religia cu credința, dar nu era așa deloc: în ultimii ani ajunsese să accepte existența lui Dumnezeu și avea din când în când atitudini care mă uimeau fără să mă arăt ca să nu-l abat de la drumul său.
Îmi va fi mult timp greu să accept, să mă obișnuiesc fără el. Era genul de om de care nu vrei să te dezobișnuiești. Sunt uimit de câți prieteni a avut și cum își poartă durerea fiecare, în ciuda limbajului său comportamental greu de descifrat. Odată ajuns în acel punct îl înțelegeai cu totul altfel și se făcea lumină. Cine l-a acceptat așa cum a fost a găsit în el un om excelent, bun și generos; par cuvinte mari, exagerate, dar mi le asum cu toată luciditatea. Ceva din el am și eu pe filiera tatei. Cei care ne-au cunoscut separat, pe mine și pe domnul Cană, nu au de unde să știe acest detaliu, drept pentru care au considerat că l-am luat de exemplu în mod exagerat. Voi păstra această haină cu greutate și cu onoare.
A fost un om bătăios, cu o energie colosală pentru cele mai nebănuite lucruri și-,,a activat voința” și s-,,a mobilizat”, așa cum îi plăcea să spună, ca în urmă cu 15 ani, dar acum chemarea de dincolo a fost mult mai categorică. Acea boală căreia i-a rezistat acum 15 ani, i-a venit de hac. Mă alină puțin gândul că am vorbit cu el până cu o lună înainte. Mă strângea în spate când îl simțeam cum se stinge. Ultima dată când ne-am auzit, mulțumită fiicei sale, Dora, l-am făcut să râdă.
Mi-a rămas dator cu o întrecere din parcarea de la „Gane” până în poartă. Eu cu bicicleta, el cu mașina. (Și aici rădea.) Aștept cu o nerăbdare sadică să ne reîntâlnim să-mi spună ce a mai făcut și să-i mai spun și eu pentru că multe subiecte au rămas neterminate. Ne vedem dincolo cu toții, Muriel Kahn!
(textul face parte dintr-un Dosar Mirel Cană ce urmează să apară în revista „Dacia literară”, numărul de toamnă)
