Călin Ciobotari
Dacă mi-ar fi fost în putință, aș fi făcut în așa fel încât Mirel Cană să fie inclus, ca obiectiv de vizitare, pentru turiștii care ajung în orașul Iași. Adică după ce grupul ajunge la Bojdeucă, mănâncă o înghețată în parcul Expoziției, își face poze cu Palatul și își epuizează la Palas parte din bugetul sejurului, musai ar fi trebuit condus la Casa Gane, de pe strada cu același nume.
Acolo, turiștii ar fi intrat într-o încăpere rustică și aflată într-o anumită devălmășie. I-ar fi întâmpinat un motan cu început de obezitate, vag melancolic și având aerul că a văzut cam tot ceea ce se putea vedea în această lume banală cu oameni și șoareci. În fine, prin fumul străveziu de țigară, grupul de vizitatori ar fi zărit figura donquijotescă a lui Mirel Cană și nu ar fi putut spune din prima dacă li s-a părut sau chiar au zărit-o. Evident, la început, Mirel s-ar fi enervat cumplit, i-ar fi dat pe toți afară, perorând de sub streașină felurite formule neprietenoase, apoi ar fi râs cu poftă de sine și de univers, aruncându-se într-o interminabilă discuție despre tot și nimic.
Desigur, Mirel n-ar fi câștigat nimic din asta, mai ales că în făptura lui locuia un etern perdant, însă grupul de turiști ar fi avut uriașa ocazie de a întâlni, în carne, fum și oase, pe unul dintre ultimii boemi veritabili ai acestui oraș.
Despre boemia lui Mirel se cuvine a se face unele precizări. Ea nu avea nici o legătură cu ceea ce ne-am obișnuit a ne reprezenta prin această noțiune. Întâi de toate, dl Cană, în ciuda numelui său, nu consuma niciodată alcool, ori un boem non-alcoolic pare din start a pleca pe drumul legendei cu un considerabil handicap. Apoi, vremelnicul locatar al casei fostului primar Nicu Gane nu proba vreo înclinație spre reverie sau spre vreo poeticitate manifestă. Boema lui Mirel provenea, cred, din gândirea lui utopică, perfect articulată rațional și orientată spre un pragmatism (strict) teoretic de o mare frumusețe. L-am ascultat ore în șir, fascinat, descriindu-mi grandioase scheme de afaceri, detaliate planuri de înavuțire rapidă, mari răsturnări ale propriului destin, cotituri existențiale care păreau a se petrece exact atunci, sub ochii tăi mijiți a uimire. Credea atât de mult în ceea ce spunea, și trăia atât de intens în acele gânduri cărora vocea lui de dădea contur, încât dacă ți-ar fi spus că la intersecția cu strada Pogor era să ia în bord un inorog ce dorea să ajungă pe Sărărie, nu te-ai fi mirat prea tare, ba chiar te-ai fi gândit câteva clipe care e traseul cel mai scurt spre Sărărie. Și nu, nu avea nimic de baron Münchhausen muzeograful Mirel Cană, ci, mai degrabă, noblețea superbă și inutilă a lui Don Quijote.
Pierdeam o groază de timp ascultând noile viziuni pe care realitățile românești i le inspirau. Uneori, mă furișam pe sub ziduri, până la biroul meu din vecinătate, de la Dacia literară, doar-doar voi salva ceva din ziua de lucru. Alteori, însă, ușa larg deschisă și mirosul de cafea făcută la ibric erau primejdii de neevitat. Odată intrat în biroul lui Mirel Cană, lăsai toate treburile și te predai unei convorbiri ce putea să dureze trei, patru, șase ore. Dacă dădeai acolo și de Constantin Dram, frecvent autor de parcări în unghi și în timp la Casa Gane, puneai cruce definitiv oricărei alte vieți a zilei.
Ceva hipnotic mă făcea să las totul baltă și să merg să vorbesc cu Mirel Cană. Sau, mai bine zis, să-l provoc și să-l ascult pe Mirel Cană. În zilele sale de formă maximă, era pur și simplu spectaculos. Analizele sale politice, în fiecare zi diferite, cu alte poziționări pe axa stânga-dreapta (axă pe care o demonta și o remonta până o zăpăcea complet!), criticile sale distructive la adresa cutărui sau cutărui impostor (o listă de intelectuali destul de lungă!), poveștile sale din trecut, literaturizate însă respectând adevărul istoric (povestea în mod diferit aceleași fapte, însă faptele erau aceleași!), excelentele sale comentarii culturale, răfuielile verbale, in absentia, cu X sau cu Y, tragismul relatărilor despre propriul cancer și despre celelalte nefericiri personale – toate acestea făceau din Mirel Cană un personaj remarcabil. Nu, nu avea sfâșierile teribile ale eroilor lui Dostoievski, ci îl simțeam în spectrul de rateuri, auto-iluzionări și inocență al personajelor lui Cehov. Îl studiam, iar el, tacit, înțelegea asta, străduindu-se ca studiul meu să aibă un cât mai bogat material documentar.
Avea vocație de magistru, însă nu și-o mai exercita dintr-un fel de resemnată re-prioritizare a ingredientelor ce-i alcătuiau viața. Asemenea multor alți intelectuali, Mirel era într-o constantă criză financiară. Permanent, mintea sa era orientată către mijloace de a-și completa mizerabilele venituri salariale. Vindea literatură unor oameni avuți care își voiau, din varii motive, numele pe o carte, și scria atât de bine, încât de fiecare dată suferea atunci când trebuia să se despartă de propriul manuscris. Intenționa să dea la Mica publicitate un anunț că vinde un roman, apoi însăși situația aceasta i se părea una demnă de o povestire… Calcula și răs-calcula prețul metrului cub de lemne pentru centrală, în pragurile de iarnă. Într-un timp intenționa să investească în oi, apoi, sub cine știe ce influențe, visa o crescătorie de curci și așa mai departe. Mai nimic din ce întreprindea nu ducea la vreun câștig, căci Mirel era sortit să aibă de-a face cu inorogi și alte încântătoare irealități.
Contactul brutal cu realitatea îl indispunea, dar îl și motiva să găsească rezolvări surprinzătoare. Mi-l amintesc dialogând telefonic cu reprezentanți ai băncilor unde avea împrumuturi. Era un alt spectacol acolo: datornicul, în circa zece minute, ajungea să vorbească de parcă el ar fi fost creditorul, iar celălalt un nemernic de rău platnic. Amesteca argumentele etice cu cele sociale, într-un discurs excelent, cu pauze de efect, cu ridicări de ton, apoi cu întrebări suspendate/ deschise despre condiția intelectualului… La final, apăsa cu patimă butonul roșu al străvechiului său telefon mobil și știa că „hoții ăia” îl mai păsuiseră cu vreo zece zile.
Mirel nu venea la serviciu ca la serviciu, ci mai curând ca la un „acasă” secund. Își parca „dintr-o bucată” chinuitul său Fiat Panda, din care, sistematic, se desprindeau componente. Nimeni nu înțelegea misterioasele forțe ce făceau ca această mașină, sfidând legile mecanicii, să funcționeze în continuare. Ceva din personalitatea lui Mirel se transferase asupra Fiatului care, cu stăpânul său la volan, părea brusc un ditamai SUV-ul de nenumărați inorogi putere. Îl parca în așa fel încât roțile din față să ajungă în șănțulețul din imediata vecinătate a statuii. De ce? Foarte simplu: Fiatul nu mai avea, de multă vreme, frână de mână. De probleme la direcție, planetare, baterii muribunde nici nu se mai punea problema. „Fleacurile” astea erau subînțelese, inclusiv de cei care, seduși de „domnul profesor”, îi semnau an de an ITP-ul. Trântea portiera al cărui geam electric nu se mai închidea de astă iarnă, rearanja pe bancheta din spate niște ambigue sacoșe Carrefour, hrănea motanul ce i se lovea de picioare mai-mai să-l dea jos și …se apuca de treabă.
Cam cu un an înainte să se despartă de Fiat, de motan și de noi toți ceilalți, Mirel începuse să fie depășit de probleme. Sănătatea i se deteriora de la o zi la alta. Mi-l amintesc, încotoșmănat, cu accese de friguri, cu pantofii scâlciați, tot mai închis în sine, vorbind despre propriile-i organe bolnave ca și cum vorbea despre niște prieteni suferinzi, însă în același timp refuzând să se predea. Felurite personaje, unele de-a dreptul bizare, se perindau zilnic prin biroul său. Mirel, însă, nu mai era același. Râdea rar, mai degrabă surâzând decât râzând. Îl interesau puțin spre deloc întâmplările politice, pe marginea cărora, alte dăți broda la nesfârșit. Prefera să povestească despre vremuri din ce în ce mai îndepărtate, Țăndăreiul natal, anii copilăriei, mama…
Adeseori m-am gândit la omul acesta pe care îl prețuiam cu sinceritate ca la unul căruia, din întâmplare, din greșeală sau din ironie, i s-a încredințat un alt destin. Șarmul, cultura, retorica înaltă, vigoarea opiniei personale, plăcerea argumentării îl recomandau pe Mirel Cană ca pe unul dintre acei posibili universitari atipici, spectaculoși, de care se îndrăgostește câte o generație întreagă. Locul său era la Catedră… Oamenii simpli îi spuneau instinctiv „domnule profesor”, iar efectul lui Mirel asupra celor mai mulți dintre noi era un amestec de respect și afecțiune. Unul din acei oameni pe care, inexplicabil, nu m-aș fi putut supăra niciodată…
Odată cu Mirel, din câmpul percepției mele au dispărut multe alte lucruri: Fiat-ul, motanul, ibricul străvechi, reliefurile neregulate, difuze ale unei încăperi în care mirosea a țigară și a mormânt, silueta sa donquijotescă urcând, fără grabă, treptele de la Pod Pogor sau de la Gane… Tot ce mi-a mai rămas e pornirea aceasta de a mă întreba, la răstimpuri, îngrijorat, despre traseul cel mai scurt pe care un inorog trebuie să-l urmeze pentru a ajunge de pe strada Gane pe Sărărie… E mult, e puțin?!
(Fragment dintr-un volum în memoria lui Mirel Cană, în lucru la Editura Muzeelor Literare)
