Călin Ciobotari
Citind în manuscris volumul „Profeții spectaculare”, mi s-a confirmat o bănuială mai veche: Alexa Visarion nu este doar un regizor de actori, ci și un regizor de cuvinte. Când scrie un text, pare că face o distribuție a cuvintelor pe care le folosește. Textul devine spectacol, iar cuvintele se comportă asemenea unor personaje care nu intră sau ies la întâmplare din scena paginii. Au roluri bine conduse, sonorități atent articulate, energii pe care nu le-ai fi bănuit într-un banal verb, sau într-o ternă conjuncție. Textul devine viu, freamăt, aglomerație impecabil organizată. Cuvântul este idee, cuvântul este gravid cu gând, cu noimă și sens, iar Alexa Visarion are simțul acesta rar, înnăscut, de a cunoaște limbajul secund, adânc, subteran al cuvintelor.
Am uneori, în ceea ce-l privește, imaginea unui bărbat înalt care hrănește, la poalele unei Mitropolii, sau ale unui Teatru, porumbei. Aceștia i s-au așezat, pe brațe, pe umeri, pe încheieturile mâinilor și ale ființei sale. Omul se contopește cu zborul, cu nesfârșitele aripi ce îl împresoară. Apoi, când te apropii, înțelegi că aceia nu sunt porumbei, ci cuvintele chemate spre a-l exprima pe Alexa Visarion. În felul acesta îmi apare relația lui cu limba română, limbă pe care o înalță, o descoperă în zborurile ei sonore, o vorbește și o scrie răspicat, cu acea tandrețe fermă ce îl caracterizează. Alexa Visarion hrănește cu ceea ce a fost și a devenit cuvintele limbii române, asemenea unui om care, într-o seară de vară, hrănește porumbeii orașului.
Alexa Visarion face parte din acei autori pe care, când îi citesc, îi aud. Paginile cărților sale nu îi salvează doar gândurile, sentimentele, atitudinile, ci și vocea. Ele nu se pot pierde de cel ce le-a dat drumul în lume, chiar dacă s-ar desprinde de volumul pe care îl alcătuiesc. Poartă încrustat sigiliul unui creator puternic, ce îmbibă cu sine tot ceea ce atinge.
Citesc această carte aproape ca pe un jurnal intim. Capitolele ei sunt tot atâtea portaluri de intrare într-un univers personal, pe care nu trebuie să îl accepți, ci să îl contempli, nu trebuie să îl înțelegi, epuizându-l, ci să îl deguști, bucurându-te de luminozitățile culturale ce îl străfulgeră. E adevărat, regizorul-scriitor, atunci când se aventurează în scenariile sale, pare că se sprijină pe Caragiale, pe Cehov, pe Blaga sau Büchner. În fapt, însă, el pleacă de la ceea ce astfel de ante-mergători au devenit prin contact cu el însuși. E, așadar, aici și povestea unor întâlniri topite într-o personalitate distinctă, povestea unui dialog între mari autori, sau povestea unor interpretări recunoscut vinovate, care, însă, paradoxal, nu sunt trădări, ci adânciri, nu sunt îndepărtări, ci duioase apropieri. O sumă de povești călătoare și un „a trăi ca să îți povestești viața” (Marquez, citat în volumul de față) definesc acest atât de complex exercițiu literar-filosofic-teatral.
Profețiile sub semnul cărora își așază Alexa Visarion escapadele ideatice sunt, printre altele, tributuri aduse visării: cum ar fi dacă?!, cum ar fi să…?! cum ar fi ca…?! Pe de altă parte, însă, marele regizor nu rămâne în reverii închise în ele însele, e alergic la structurile monadice. Îl invocă pe nenea Anghelache (căruia, de altfel, îi dedică Profețiile) și, odată cu acest (aproape) uitat erou tragic al operei lui Caragiale, aduce în scenă neliniștitorul „De ce?”, întrebare pe cât de frontală, pe atât de gravă…
Nu știu dacă aceste scenarii își vor găsi vreodată o scenă, un platou de filmare sau un studio de televiziune în care să fie transpuse. Am sentimentul că doar Alexa Visarion ar putea face asta fără să se abată de la tocmai esența lor: intimismul, caracterul personal, șoapta ce însoțește difuz replica, sub-textul ce dublează, la fiecare pas, textul public. Ca teatrolog, m-ar interesa teribil să observ cum se naște, în acest caz, drumul de la gând la scenă, cum ceea ce este deja viu devine și mai viu, cum capătă formă și conținut una sau mai multe iluminări…
Scrie undeva regizorul că acum, la finalul carierei, știe mai puțin decât la început și că, în definitiv, nuanțele, apetența pentru nuanțe fac diferența între un artist autentic și unul mediocru. E și o carte despre Înălțimea Sa, Nuanța. Într-un timp al lucrurilor spuse și gândite pe șleau, strigate pe ulița mare, arătate din față și din spate, a redeschide subiectul nuanței-în-artă este o provocare și …o palmă.
Cărțile lui Alexa Visarion sunt periculoase. Ele destabilizează ideile fixe, pun în față oglinzi imposturii, sunt încărcate cu doze considerabile de subversivitate, ascund revoluții și răsturnări, creează complexe de inferioritate culturală și, cel mai grav, teribil de grav, impardonabil de grav, dau de gândit… Nu le citiți decât dacă ați avut vreodată nelămurita impresie că sunteți niște ființe înalte care, din când în când, hrănesc porumbei…
