Alexa Visarion
Regizorul Alexa Visarion, un declarant adversar al uitării în teatru și, în general, în artă, propune o amplă meditație asupra unui creator tot mai rar invocat în teatrul românesc: Camil Petrescu. În cele ce urmează, prezentăm fragmente din ceea ce s-ar putea numi un „studiu afectiv” (Călin Ciobotari)
(…) Camil Petrescu își scrie destinul în cuvinte și tăceri, îl lasă liber să prindă aripi de viață fără sfârșit. El, creator esențial al culturii române, mărturisește prin operă trăiri mistuitoare ale senzualității scrisului. Erotismul pe care îl provoacă scrierea, felul în care se dezvăluie creația prin creator exploră și exploatează vulnerabilitățile acesteia… E o împletire de fascinație și potență erotică subtilă. Jocul creator de nemărginire pe care Camil Petrescu îl trăiește este un studiu al durerii ca substanță vitală, a crezului artistic ce proiectează subiectivitatea ca dimensiune a unei raționalități febrile și reflexive. Durerea camilpetresciană declanșează întrebările și determină un dialog neliniștitor cu sinele, o aplecare spre filosofie, spre interogație. Aceiași durere ascute văzul și simțul lucidității alcătuit din plasma detaliilor care acționează prin forare într-o realitate ce se integrează până la identificare cu stările de veghe ale conștiinței. Se creează astfel o operă, o estetică specifică reprezentării conflictelor ce se descătușează prin implozie emoțională în gândirea în care sunt prinse. Destinul, opoziția față de destin sau revolta față de ceea ce societatea și familia prezintă ca unică formă de existență admisă, ascute sentimentul de vinovăție, care câștiga amplitudini noi pe măsură ce se definește prin însăși structura ei incertă. Poate din acest punct de vedere, caracterul operei camilpetresciene se conjugă rafinat cu universul tragediei antice. Pierderea inocenței și violența sunt mereu legate în creația scriitorului de sărăcirea sufletelor și de felul în care lumea este un liman al dezamăgirilor. De multe ori asistăm în această operă polifonică la dezgoliri anarhice, nestăpânite ale gândului din trup. Erotismul devine o alternativă a introspecției. Se caută afecțiunea, iar această tensiune erotică amplifică setea de iubire – personajele rămân însetate și nefericite, blocate în confuzie. Afecțiunea există prin absență, capătă importanța unui mit sau a unei muze, a unei năluci care se vrea întrupată. Neputința de a cunoaște sau de a înțelege într-o goană disperată după iubirea ce lipsește dar se poate imagina perpetuu.
Artistul are o sensibilitate diferită față de cea a majorității oamenilor, ceea ce Camil Petrescu a luat drept puterea gândului de a radiografia ceea ce nu se vede. Astfel universul său nu mai rămâne ca existent într-o realitate împărtășită cu toată lumea, în realitatea aparenței strâns legată de planul social și străfulgeră o realitate psihică în care adevărul trăiește prin emoție, iar cugetarea are vederi conceptuale în strânsă legătură cu trecutul coexistent în prezent.
Eroul camilpetrescian duce o luptă cu realitățile cărora le este supus, libertatea lui de mișcare este condiționată, îngrădită. Problematica restricțiilor duce prin incizia gândului la destinul impus, hrana zeilor din tragediile grecești. De fapt, drama personajelor sale nu este departe de aceste concepte, dar în același timp suportă o nuanțare de o dureroasă ironie. Lui Camil Petrescu realitatea nu i-a fost niciodată de ajuns. Minciuna ca metodă de supraviețuire, minciuna care se transformă într-un nou adevăr, o prelucrare a adevărului, funcțională, mistificată și utilitară devine mai puternică decât Adevărul. Tânguirea vitalității construiește o temă secundă a fiecărei opere care exprimă mișcări ale sufletului și emoții ce nu se află tot timpul în controlul rațiunii.
Există o lume în care ritmul vieții, ca și cel al scriiturii, este creat din sincope, din pulsații de energie ce se întâlnesc printr-o discretă rafinare în momente de respiro și liniște, de odihnă și lumină, pentru a sugera fără demonstrativism că viața are trăiri pe care oamenii, fie nu le cunosc, fie nu sunt în stare să le atingă.
În goana după afecțiune si tandrețe, în setea după imposibila înălțare spre adevăruri de esență, Camil Petrescu trăiește zbuciumul îndrăgostirii și iubirii cu o intensitate rivală și de aceiași forță cu cea creatoare. Îndrăgostirea, mai mult decât orice stare, susține o doză de ireal și iluzoriu. Realitatea îi servește scriitorului drept ipoteză, iar conflictul apare între dorința de a da sens, de a da rod și împlinire în această stare de neliniște.
Personajele sale sunt captive emoțiilor pe care le trăiesc, captive limitelor pe care le au, neputinței de a se armoniza, captive societății și normelor impuse, captive unor responsabilități pe care de cele mai multe ori le contestă ca fiind lipsite de conținut. În cautarea iubirii care salvează, iubirea agape, opera și creatorul ei se află într-o formă violentă a incertitudinii.
În Camil Petrescu locuiesc toate personajele sale pentru că el pătrunde în interioarele incerte ale acestora prin cuvinte și tăceri, dincolo de cuvinte și tăceri ce structurează organic dimensiuni afective ce nu pot rezista alterării continue la care sunt supuse. Această realitate însă, care îi trăieste, nu se modifică și nu poate fi modificată. Neadaptați și captivi, eroii camilpetrescieni își structurează cu efemeritate o gândire în care gingășia și sinceritatea pot depăsi orice obstacol, dar distrug și alungă liniștea. În același timp obstacolul structurează profunzimea trăirii. Densitatea emoțională și durerea se împletesc, întristarea are virtuozitate atletică, iar regretul construiește dorințe ale suferinței ce se acceptă pe ele însele. Iertarea și căutarea lui Dumnezeu este un strigăt mut, un lamento fără lacrimi.
Omul, conștientizează în familie și societate, lipsa sa de importanță în lume, fără direcție, speriat de singurătate și în același timp gonind în fața ei, damnat să trăiască în mijlocul altora, împlinirea…
(…)
De ce îl uităm pe Camil Petrescu?
Pentru că nu avem curaj creator, pentru că lumea noastră se mediocrizează cu strălucire prin fel de fel de eschive și tertipuri existențiale. Poate și datorită faptului că tradiția ne-a sugerat o estetică care rigidiza conceptual universul autorului intelectualizându-l în exces.
Jocul ideilor și setea de absolut impun creației camilpetresciene doar rigori estetice prestabilite, existente în opera sa, dar care nu dau prospețime respirației semnificațiilor într-un prezent autentic.
Teoriile se învechesc mai rău ca oamenii, ca veșmintele; nu avem de a face decât cu semne, iar semnele sunt lăsate la voia interpretărilor. Așa fiind, înțelegem că nu ne putem bizui decât pe intuiții… Nici urmă de constatări, reguli, siguranță obiectivă, etc, etc, pe niște prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simțim și o bănuim în străfunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socotește al credințelor și nu al ideilor.
Preeminență a intuiției asupra cunoașterii. Botezul estetic e doar descoperire a nuanțelor.
Dubla axialitate a operei dramatice camilpetresciene pe verticală, tensiunea meditațiilor despre sens și definire umană, pe orizontală labirintica emoționalitate ce construiește destinul ca necunoscut, opresor. Cele două trasee de esențialitate se întrepătrund și crează deschiderea operei către tainele ei. (…)
Integralitatea operei sale este respirația proaspătă care ne îndeamnă să îl „povestim din nou”, nu numai prin ceea ce știm ci și prin ceea ce e substanță interioară tainică. De la lumea ideilor lui Camil Petrescu ajungem la ideile lumii prin Camil Petrescu, și mă întreb dacă ne putem permite astăzi, în plin timp pandemic, să ne uităm valorile. Identitatea teatrului românesc nu poate exista fără scriitorii exponențiali: Caragiale, Blaga, Camil Petrescu. Dacă teatrele private, independente pot să gândească și să făptuiască ce vor, teatrele subvenționate au rol de călăuză în dezvoltarea și întreținerea spirituală a noastră, a tuturor.
E greu să gândești teatrul din cotloanele obscurității. Camil Petrescu spunea că singurul lucru care nu poate fi jucat în scenă e inteligența.
Talentul inteligent e cel care dă înălțime morală și strălucire teatrului.
Inteligența încarcă spiritual energiile existenței cu atribute de unicitate. Poate de aceea, o fulgerare bergmaniană și o adiere a picarescului bunuelian pot fertiliza lectura de creație scenică a acestei dramaturgii-emblemă.
Dar poate Bergman și Bunuel obosesc pe unii și sunt părăsiți în uitare.
Actorii, marii actori, parteneri în măiestrie și virtuozitate ai dramaturgiei universale se odihnesc tăcuți în amintiri.
Astăzi, scena românească are multe dorințe și prea puține putințe. De ce? Un răspuns profetic vine din Ostaticul lui Paul Claudel: „Să vedem ce va să iasă când lumea afecțiunii și încrederii va fi înlocuită cu lumea concurenței.…”
Să fi ajuns prostirea-farmec, iar dezrădăcinarea culturii naționale-universalitate?
Oare sintetizatoarele au sonorități mai profunde de cuprindere a vieții decât tulnicele? Iar adidașii să fie singurele încălțări care înnobilează verticalitatea mersului pe scenă?
Inteligența talentului!
„Câtă luciditate, atâta dramă…”
Ca și cum ar exista cineva mai nefericit decât un om stăpânit de imaginația lui…
