Călin Ciobotari
Am accesat link-ul, am introdus parola și m-am conectat la „spectacol”, pași cât se poate de firești pentru a da satisfacție astăzi condiției de spectator. Proiectul video al lui Radu Nica, Andu Dumitrescu, Vlaicu Golcea, realizat la/ prin Teatrul Maghiar Cluj-Napoca este un document simbolic al acestei perioade ambigue ce a implicat găsirea și exploatarea unor „noi forme”, ca să vorbim în limbajul atât de inocentului Treplev. Montarea de peste două ore pune la un loc interpretările (ce cuvânt nepotrivit în acest context!) a cinci actori, fiecare plasat în spațiul său izolaționist-privat. Suportul textual-narativ îl constituie piesa Pool (no water) a britanicului Mark Ravenhill. Ca o paranteză teatrologică, în România, mai exact la Sibiu, a ajuns, pe la mijlocul anilor 2000, o montare pe acest text a regizorului german Matthias Hartmann.
Un grup de artiști, foști colegi. Grupul e decimat: unii au murit, o singură artistă a ajuns faimoasă. O piscină, pretext de reîntâlnire. Artiști minori – versus artist major. Viață pe picior mare versus viață de pe o zi pe alta. Nocturnul cu corpuri goale, reiterare a jocurilor de altădată. Plonjon, absență a apei din piscină, comă, marea artistă, Ea, la marginea morții. Grupul e din debusolat, însă se raportează artistic la situație: corpul semi-mort, stricat, devine temă pentru un nou proiect artistic cu consecințe neprevăzute.
Îmi dau seama că nu sunt încă pregătit să comentezgenul acesta de produs artistic hibrid/ inter-disciplinar, în care teatralitatea și filmicul sunt puse să fuzioneze. Îmi lipsesc experiențe similare apte să mă conecteze pe deplin la o propunere precum cea a lui Radu Nica. În spațiul autohton, doar Exeunt al lui Bobi Pricop, la Reactor, a mai încercat, în perioada recentă, să sondeze posibilitățile unui astfel de video-discurs, și acela un „film” făcut de oameni de teatru.
Experiența este, totuși, fascinantă, cel puțin în prima oră de vizionare. M-au prins acele trans-realități vizuale, excelent amplificate sonor, cu degradări, recompuneri, suprapuneri ale imaginilor într-un carusel senzorial foarte puternic. M-au tulburat – dar și obosit, deși există o tendință de clar-ificare a imaginii în partea a doua, cu revenirea pe poveste –alienările cromatice, mutații/ modificări „genetice”ale culorilor, senzația de tablou mișcat sau de succesiune a unor instalații artistice, avalanșe de depigmentări și așa mai departe.
Cred că personajul major al acestei producții este Arta însăși. E ca și cum Arta s-ar povesti pe sinearătându-se fragmentat și instrumentalizând ființe umane. E cel mai intens sentiment pe care îl am acum, la mai puțin de 24 de ore de la vizionare. Cel puțin pentru mine povestea în sine a contat mai puțin, prioritare vând câteva teme-concept decupate inteligent de regizor: arta, grupul, individualitatea și imposibilitatea individualizării depline, neputința artei de a învinge moartea, limitele etice ale artei etc.
Sunt câteva metafore vizuale de care nu mă voi despărți prea curând: rândunele de pe vechea antenă de bloc și suprapunerea acestei imagini pe un spațiu interior (superbă dialectică interioritate-exterioritate!), imaginea blocului (urbanului) privit printre crengi, noaptea, în compania unei luni ce se mal-formează, actul medical ca extragere delicată a oaselor dintr-o bucată de pește gătit etc.
M-a atras, apoi, un sentiment de disoluție al umanului, al omenescului; personajele par rămășițe în zvârcolire ale unor foști oameni. Asociez umanul cu măruntaiele de pește ce apar la un moment dat, imagine violentă, însă în același timp transportând o discretă poezie a derizoriului. Vag poetice sunt și evocările intenționat lineare (există și excepții), cu tonalități (uneori poate prea) egale, ca și cum se vorbește resemnat despre lucruri care nu puteau să se întâmple decât așa. E un ritm general care are ceva din sacadarea unei incantații, însă uneori cred că avea nevoie de unele accelerări. Un „virus” al monotoniei intervine în special în partea a doua.
Nu cred că am mai experimentat vreodată tipul acesta de „rece incert” pe care îl conține materialul video semnat de Radu Nica & co. Pe de o parte, vizualul procură o anume impresie de geometrie în disoluție (ca și cum cineva ar încerca să transpunăvizual o suită de sunete inclasificabilă muzical), pe de altă parte există acea căldură difuză a vocilor, o familiaritate, un „acasă” sonor, la răstimpuri bruiat și el. Totul beneficiază, în plus, de atât de complexele teritorii auditive ale lui Vlaicu Golcea. Rezultă o paradoxală senzație dublă, ca și cum s-ar vorbi din interiorul unei stări de frison… E și un foarte pregnant efect de halucinație în Pool (no water); aiuneori senzația că explorezi, condus de cameră,coridoarele unui vis colectiv, pe mai multe voci, cu reliefuri când clare, când succedate de înmlăștinări ale sensurilor.
O altă discuție fertilă e creată de spațiile private din care ne vorbesc actorii. E atât de multă intimitate în aceste „scene” personale, încât se naște impresia că pătrunzi nu doar într-un univers material, fizic, ci mult mai departe, în chiar interioarele mobilate cu stări, emoții, speranțe și spaime ale personajelor. „Spectacolul” poate fi citit și ca un amplu colaj de intimități, care, alăturându-se, se relevă ca fiind capitole distincte ale unei povești ce ne privește pe toți cei care, într-o formă sau alta, întreținem vreo legătură cu arta.
Nu te poți ridica deasupra grupului. „Grupul e aici, suntem cu toții împreună”, este una din ultimele frânturi de text ale piesei lui Ravenhill. Cu toate astea, însuși gestul lui Radu Nica de a se salva de la pasivitatea teatrală a ultimelor luni, aventurându-se în teritorii necunoscute, îl ridică deasupra grupului…
Pool (no water), de Mark Ravenhill, Teatrul Maghiar Cluj-Napoca. Un proiect de Radu Nica, Andu Dumitrescu și Vlaicu Golcea. Cu: Csilla Varga, András Buzási, Andrea Kali, Csaba Marosán, Kinga Otvös. Data vizionării: 10 iunie 2020.
