Antonia Mihăilescu
Antonia Mihăilescu este studentă la Facultatea de Teatru din Iași. E din Suceava și, când s-au suspendat cursurile la Universitate, s-a întors acasă. În prezent, trăiește, gândește și scrie dintr-un oraș închis. De pe fereastra pe care nu are voie să o atingă vede spitalul și primăvara ce putrezește… (C.C.)
Se spune că noaptea, dacă te concentrezi, poți auzi trenul. Și de aici se auzea. Acum nu se mai aude nimic. Toată atenția s-a mutat pe un al șaselea simț, nou descoperit: răsuflarea spitalului.
04.04.2020
08:02: E dimineață. Mă trezesc pe ritmurile știrilor. Din sufragerie se aude televizorul, se vorbește ceva despre Suceava. Nu-mi e prea clar, așa că mă bag înapoi sub plapumă și adorm la loc.
16: 42: Tocmai m-am întors de la un Lidl cu o mască de protecție asemănătoare cu cea pe care am văzut-o aruncată pe jos pe drumul spre casă. Era fix sub roata din spate a mașinii din care cobora un tip cu mâinile încărcate de plase. Pe stradă se mai vedea aruncată și o pereche de mănuși, iar în capăt, zidurile spitalului cu pietrele înghesuite așa cum oamenii stăteau la coadă în magazin. În schimb, pe stradă distanțarea socială s-a pus în aplicare cu brio. Mașinile sunt rare, iar strada a fost luată în stăpânire de pisicile și cățeii care umblă în voia cea bună pe ea. Fereastra a devenit un tablou al imaginilor inopinante, iar pervazul rama de sticlă pe care nu trebuie să o atingi.
Bine, dar mirosul tragicului nu-și face atât de mult simțită prezența în aer, ci mai degrabă e injectat în creiere. Ziua e folositoare pentru partea luminoasă a lucrurilor, trece relativ repede și izbutești să-ți mai găsești ceva de făcut prin casă, să descoperi noi hobby-uri. Eu mi-am făcut o mini-seră și m-am apucat de yoga, cu speranța că nu mă apropii de geam. Și dacă se întâmplă asta, mă spăl repede pe mâini așa cum la intrarea în casă îmi șterg tălpile papucilor cu un prosop îmbibat cu clor. Totul trebuie făcut foarte repede, casa are nevoie să rămână un mediu steril.
22:17: Undeva în depărtare se aude megafonul poliței. Acum tabloul s-a întunecat, pisicuțele și cățelușii au mers la culcare și a rămas doar o sticlă neagră și murdară. Uneori dau sticla la o parte și inspir noaptea. Apoi pun repede sticla la loc și expir noaptea în casă. Odată am încercat să fac asta și cu ziua, dar un om cu mască se uita atât de ciudat la mine încât am închis repede și nu am mai avut timp să inspir nimic…
03:25: Comprimarea vieții și timpului te face să te gândești la ce ți-ai dorit mereu să faci dar nu ai apucat. Poate că timpul rămas e atât de limitat încât nu mai merită să pierzi nicio secundă cu somnul. Și uite așa alegi să rămâi cu ochii-n tavan în noaptea asta, să vezi cât de frumoase sunt locurile unde vopseaua a căzut. Te gândești că e posibil ca mâine să privești alt tavan de sub care nu vei ieși același din punct de vedere fizic&psihic. Și asta e confuz, chiar dacă încerci să-ți explici că totul e bine.
05:31: Acum e liniște. Liniștea încărcată de așteptările unei noi zile. Te mai uiți o dată la tavan și-ți dorești ca următoarea noapte să te găsească tot aici și la fel de sănătos. Și nici să ai vreun accident prin casă pentru că știi că dacă ajungi la spital sigur viața ți se va schimba. Și poate chiar să nu mai vezi oameni îmbrăcați în uniformă care te întreabă de ce ai ieșit din casă atunci când mergi să iei faină. Și totul să revină la normal, să fim iar noi, nu niște ciudați care se privesc suspicios. Iei toate astea și le inspiri adânc. Expiri fricile. Aștepți.
