Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Despre temerile patologice ale omului contemporan
Recentele frământări, legate de răspândirea virtusului Covid-19, în lume, dar și la noi în țară, au creat nu doar efecte medicale, ci și o spaimă extremă, manifestată printr-o teamă mult exagerată, în comparație cu incidența și efectele nefaste ale epidemiei, cumpărături compulsive, comportamente panicarde.
În ultimă instanță, toate acestea demonstrează atașamentul profund al omului contemporan față de lumea și viața prezentă, dar și ignoranța sa, în materie de viață spirituală și mântuire.
Despre frica sfântă a creștinului de altădată și despre tot mai numeroasele și paralizantele frici ale unei lumi, care se îndepărtează tot mai mult de izvorul ei – Dumnezeu și credința statornică în El, ne vorbește, cu deosebit realism și luciditate unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Greciei contemporane și ai Ortodoxiei de pretutindeni, Sfântul Paisie Aghioritul. El s-a mutat la cele veșnice în anul 1994 și a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică, în anul 2015.
La umila sa colibă, din Sfântul Munte Athos, numită „Panaguda”, era vizitat zilnic de sute de pelerini, care îi căutau sfatul și alinarea. În ciuda cancerului său, pe care l-a cerut de la Dumnezeu spre a fi prilej de întărire în suferință, pentru cei încercați de această implacabilă boală, primea cu drag pe oricine, căutând să îl mângâie sufletește și să îl îndrepte către adevărata fericire, cea spirituală. În curtea „colibei”, avea o buturugă mare, drept masă, împrejurul căreia se aflau mai multe alte buturugi mai mici, pe post de scaune, pe care se așezau pelerinii, ascultându-l și găsindu-și, în acest mod, liniștea frământărilor sufletești.
Este foarte bine cunoscută dovada de iubire cuminantă a Sfântului Paisie, la măsura iubirii lui Dumnezeu față de făptura Sa. Odată, fiind rugat de niște ucenici să le dea un sfat de suflet, ca un testament moral, duhovnicescul Părinte le-a spus: „Îmi vine să îmi scot inima din piept, să o tai bucățele, să vă dau fiecăruia câte o bucățică și apoi, pot să mor, împăcat”.
Meditând „cu durere și dragoste” asupra lumii și a omului contemporan, precum titlul unei cărți pe care ne-a lăsat-o („Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”), Sfântul Paisie considera lumea a fi asemenea unei „case de nebuni”, unui spital de boli psihice, și spunea că, atunci când se vor goli bisericile, se vor umple pușcăriile și psihiatriile. Lumea, spunea el, este ca un „butoi de pulbere”, plin cu nenumărate probleme, unele mai grave decât celelalte, care stă să plesnească.
Familia contemporană, la rândul ei, este grav încercată, soții fiind ca două „petarde”. Nici nu intră bine în casă, că încep reproșurile, certurile, insultele, divorțurile. Din acest motiv, unui tânăr care i-a cerut un sfat pentru viața de familie, i-a spus, în glumă, că îi dă voie să se certe cu lumea întreagă, dar nu cu soția sa; ei i-a spus că îi îngăduie să se certe cu toți, dar să nu se supere niciodată cu soțul ei. Și mai frumos, parcă, unui alt tânăr care i-a cerut sfatul, legat de aflarea partenerei de viață, Sfântul Paisie i-a spus să își caute o persoană care să „îl odihnească sufletește”.
Același înțelept duhovnic, meditând și făcând o radiografie a lumii contemporane și a sufletului omului recent, spunea că, altă dată, omul avea o singură teamă – teama sfântă de Dumnezeu. Dar nu o teamă angoasantă, ca de un stăpân dur și neînțelegător, un tiran ce așteaptă să pedepsească, imediat, fiecare impietate sau răutate. Ci teama fiului de a nu-și supăra părintele bun și iubitor, care nu l-a întristat niciodată pe copilul său, ci, dimpotrivă, și-a sacrificat întreaga-i viață, pentru fericirea lui.
Teama aceasta sfântă îl făcea pe om să trăiască frumos și moral, în dragoste de Dumnezeu și de o viață virtuoasă, în înțelegere și respect față de semenii săi. Și, trăind astfel, își dobândea fericirea, atât în lumea aceasta, dar și în viața viitoare. Astăzi, considera blândul Părinte, în lumea științei și a tehnologiei, a progresului și a emancipării, când inima omului a devenit „de oțel”, insensibilă la durerile celorlalți, ba chiar și ignorantă față de ale sale, teama sfântă de Dumnezeu e alungată din sufletul omului. Cum adică, într-o astfel de lume, a științei și informației, să te mai temi de Dumnezeu, de parcă am fi într-un întunecat Ev Mediu? Și, fiind alungată din sufletul omului, această temere curată și înaltă, observa Sfântul Paisie, în sufletul omului au intrat sumedenie de alte temeri, una mai sfâșietoare decât alta: teama de moarte, teama de cancer, teama de boală, oricum s-ar numi ea, teama de șomaj, teama de hoți sau pagubă, teama de neprevăzut, „teama de teamă” și tot așa mai departe.
Dar una dintre cele mai viclene temeri este „teama de celălalt”, teama de semeni sau de cel pe care creștinismul îl numește și îl socotește „aproapele”. Iar aceasta este confirmată de tratatele sau manualele de psihologie și psihiatrie.
Ultima ediția a DSM, a V-a, tipărită în SUA, în anul 2013, și publicată în limba română în anul 2016, a constatat că teama cea mai mare a omului contemporan este așa-numita „fobie socială” sau „anxietatea socială”, adică teama de ceilalți.
Teama de străini, teama de colegi, teama de prieteni, teama de membrii familiei, ba chiar teama de tine însuți și „teama de teamă”. Spaima că ești urmărit și monitorizat, cu scopul de a fi judecat și criticat, clevetit și condamnat.
Iar în noul context, al epidemiei de Covid-19, teama de a nu te apropia prea mult de semenul tău, teama de a nu te îmbolnăvi de la el sau din cauza lui, iar, ca urmare: îndepărtarea de el, izolarea de el, fuga de el și de locurile în care l-am putea întâlni, lipsa de sensibilitate față de problemele lui, alungarea și neglijarea sa.
Nu m-ar mira să aud tot mai mulți români, spunându-le fraților lor din străinătate și, în mod deosebit din „zonele roșii”: „Ce bine că s-au închis granițele, să nu mai poată veni nimeni la noi, să ne îmbolnăvească. Noi nu avem sistemul medical de la ei. Așa că nu mai veniți acasă, nici măcar de sărbători, să ne îmbolnăviți și să ne omorâți! Stați acolo, că ați plecat, să vă fie bine în țări străine, în timp ce noi am suferit aici! Stați unde sunteți, măcar până se vor limpezi lucrurile!”.
Și când te gândești că se apropie cea mai mare sărbătoare a creștinătății – Învierea Domnului, iar sărbătorile creștine sunt, prin excelență, sărbători ale dragostei și comuniunii cu cei pe care credința noastră îi consideră „frați” și surori” întru Domnul.
Unde mai pui și durerea pe care o vor avea „stranierii” – ca, pe lângă boala sau teama lor, să nu poată fi alături de familia lor de acasă, în aceste momente de încercare… Părinții să le fie singuri și neajutorați, iar ei departe și neputincioși…
Discernământul creștin sau atitudinea creștină față de încercări: efort propriu susținut, respectare deplină a recomandărilor medicale, încredere totală în Dumnezeu
În fața unor astfel de pericole, evenimente și situații limită, creștinul adevărat trebuie să își îndrepte întreaga sa viață și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, Care rânduiește ceea ce este mai folositor și mântuitor pentru sufletul nostru și mântuirea lui, atât prin evenimente pozitive, dar și încercări sau pătimiri fără de voie.
Proliferarea virusului Covid-19 este, totodată, un prilej de verificare și întărire în credință. Atitudinea de discernământ a creștinului în fața sa, ca de altfel față de toate încercările vieții, trebuie să aibă o întreită direcție. În primul rând, el este dator să întreprindă tot ce ține de el și de prevenirea bolii, iar dacă s-a instalat deja, să lupte cu toate puterile sale pentru vindecarea trupească . În această lucrare, trebuie să țină cont sau să respecte întru totul recomandările medicale, știința și iscusința medicilor, având convingerea că ei sunt „mâna lui Dumnezeu”, întinsă asupra lumii, spre ajutorul și tămăduirea ei fizică și spirituală. Dar mai presus de toate, să își îndrepte gândul curat și rugăciunea stăruitoare spre Milostivul Dumnezeu, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit”, spre mântuirea noastră și a lumii.
Cu alte cuvinte, să nu ne temem a înfrunta, împreună cu Hristos, boala, oricare ar fi ea. Mai degrabă să ne temem a trăi, aparent sănătoși fizic, dar bolnavi și infirmi sufletește. Cu alte cuvinte: „Al tău sunt, Doamne, mântuiește-mă!”.
