Călin Ciobotari
Sunt la începutul carierei de critic teatral. Un festival, o zi frumoasă de iarnă, la Brașov. Adi Carauleanu, directorul artistic de atunci al Naționalului ieșean, ne invită pe mine și pe un domn surâzător, înalt, la o plimbare cu mașina prin Poiana Brașov. Am, cred, 25 de ani și sunt uluit, tulburat, palid de emoție că împart bancheta din spate cu marele regizor Alexa Visarion. Mă tem să deschid gura, mai știi ce prostie pot spune… Ajungem în Poiană, coborâm. Albul orbitor al zăpezii e dantelat de gerul de peste noapte. „Parcă e un decor al lui Strehler”, zice Alexa Visarion. E ceva indefinibil în privirea lui, un fel de liniște ambiguă cu sclipiri abrazive. Poiana e pustie, iar Alexa Visarion are o voce atât de sonoră încât la fiecare cuvânt declanșează avalanșe imaginare. În fiecare minut aflu lucruri noi. La fiecare treizeci de secunde îmi schimb radical părerile despre artă, teatru, viață. Am 25 de ani și sunt bulversat. Urmele pașilor noștri vor dispărea în ninsoarea de mai târziu, însă contururile acelei zile, străbătute de vocalele albe ale unei voci suspendate în timp, îmi sunt neșterse azi, în hotelul bucureștean în care scriu aceste rânduri pentru Alexa Visarion și pentru cei cincizeci de ani de carieră artistică.
…
Am 40 de ani de viață și mă întreb dacă mi-am câștigat cu adevărat dreptul de a scrie despre astfel de oameni. Cum să scriu despre Alexa Visarion? Ce să scriu despre acest om pe care îl iubesc și îl admir, căruia i-am citit cărțile, i-am văzut filmele, i-am ascultat prelegerile universitare, i-am urmărit îngândurările și revoltele, dar și exuberantele izbucniri, credința înaltă în Dumnezeu și în om, bucuria de a trăi?!
De departe, cel mai dificil este să faci față nenumăratelor deschideri culturale ale lui Alexa Visarion, ca și cum ai încerca să cunoști și să descrii o multitudine de Visarioni, identici și, totuși, diferiți, schimbători, ludici, profunzi. La ora aceasta, cea mai adâncă reprezentare care mi se impune despre el ține de ceea ce aș numi prin „filosofie a teatrului”. Este, înainte de toate, un gânditor, în sensul acela vechi pe care anticii îl atribuiau celor ce se ocupau cu „afacerile” inconcrete ale cetății. De la Alexa Visarion și George Banu am deprins pasiunea întrebărilor fundamentale despre teatru, întrebări primare ale căror răspunsuri sunt mereu problematice, relative, dar care te plasează într-un anumit tip de atitudine: care este rostul teatrului, cine sunt eu în teatru, ce tip de relație există între teatru și viață, între teatru și moarte, ce înseamnă valoarea în artă și așa mai departe.
Lecturile lui Alexa Visarion sunt impresionante. Ele provin din întâlniri consistente cu alte gândiri din spații și temporalități diferite. Sunt puțini, să recunoaștem, cei care, în teatrul românesc, fac dezinvolt trimiteri la Nietzsche și Kierkagaard, la Berdiaev și Schopenhauer, la Bergman și Barthes, la Cioran și la Șestov, la Ecleziast și la marea poezie a Europei, la filosofiile vechi, dar și la cele de deunăzi. Ce-i drept, citează și alții, însă nimeni nu o face precum Alexa Visarion: citarea ca o chemare, citarea ca revendicare organică dintr-un Sine lărgit, cum îi spunea Noica, o conștiință generică (Kant) ce ne amintește constant că nimic nu începe cu noi și nimic nu sfârșește cu noi.
O a doua reprezentare pe care indisolubil o atașez personalității sale este cea a Regizorului. Dacă o ființă din alte lumi m-ar întreba cum arată un regizor, l-aș indica pe Alexa Visarion. Cred că, în spațiul românesc, el acoperă, mai bine decât oricine, acea definiție clasică a regizorului ca autoritate, aliaj solid de culturalitate, energie virilă, forță de seducție, violență și tandrețe, demonic și angelic întrepătrunse în țesăturile umanului vulnerabil. Sunt în Alexa Visarion contraste suficient de puternice încât să facă din el un personaj cu totul și cu totul neobișnuit, cumva dostoievskian prin neliniște, prin continuă căutare, prin îndoială de sine.
Ca orice intelectual care are conștiința propriei valori, este orgolios, patimile omenescului nu l-au tratat ca pe un străin, iar pumnalele ironiei le are întotdeauna la îndemână. Pe de altă parte, însă, setea de sacru a lui Visarion este imensă. L-am văzut închinându-se la Mănăstirea Zosin, de pe meleagurile lui natale: erau acolo, în felul în care o făcea, o lepădare de sine și o smerenie netrucate, ceva de țăran pur care se va mântui. Felul de a fi al lui Alexa Visarion, multitudinea și complexitatea relațiilor lui cu nevăzutul, probează un gând ce a mai fost formulat în trecut: fără o relație cu metafizicul, artistul nu poate fi niciodată Artist. Alexa Visarion dă satisfacție creației ca demiurgie, dar și, foarte important, creației ca etalare a omenescului; exercitare a forței, dar și vulnerabilizare conștientă, cheltuire sacrificială de sine. Îi cunosc filmele, i le-am revăzut incitat și de cartea Vasilicăi Bălăiță (Univers filmic – Alexa Visarion. Jurnal de spectator), însă abia peste ani, cunoscându-l, am înțeles cât de mult îl conțin acele filme, cât sunt de personale și intime, asemenea unor file însângerate dintr-un jurnal privat al propriei existențe…
O altă reprezentare e cea a polemistului, reiterând o destul de uitată azi definire a artei ca provocare, ca scandal (în sensul „skandalon”-ului grecesc, tentație a limitei sau a discursului despre limită). E suficient să-i vezi spectacolul pe Caragiale de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău ca să înțelegi latura aceasta polemică a teatrului său, una ce scoate conflictul din scenă și îl aruncă în societate, pentru ca, tulburată, societatea să se întoarcă spre sine. E o metodologie pe care, adeseori, Alexa Visarion o practică în raport cu clasicii. L-am ascultat frecvent vorbind despre Cehov sau despre Shakespeare, asupra cărora se apleacă nu doar cu dragoste, ci și instigându-i, provocându-i, din secolul său, să se re-dezvăluie, să se re-semnifice. A-l reinventa pe Cehov, însă, esențial!, rămânând în Cehov! A-l re-actualiza pe Shakespeare, însă, esențial!, rămânând în Shakespeare! Este încă una dintre lecțiile pe care Alexa Visarion le-a predat contemporanilor săi, reamintindu-ne că orice estetică trebuie să fie dublată și de o estetică a curajului…
Personalitatea lui Visarion adăpostește în ea și un fascinant Profesor. Nu este un profesor pentru cei mulți, ci pentru cei aleși. Catedra este, pentru el, o scenă pe care urcă pentru a spune adevăruri și superbe ficțiuni despre artă, toate trecute printr-un filtru al subiectivității asumate. Am asistat la cursuri memorabile despre Penciulescu, despre Bergman, despre Shakespeare, despre Büchner. Este genul de Profesor ce impune ascultare și contemplare, nu întrerupere de dragul unui dialog fracturant. Își hipnotizează auditoriul prin intensitatea cu care trăiește în ceea ce spune, adeseori cursurile sale luând forma unor mărturisiri, dimensiune pedagogică pe care, cu sinceritate o spun, nu am mai întâlnit-o la nimeni.
A avut, ce-i drept, și șansa unor maeștri imposibil de găsit azi. Cel mai aproape de el, pe care îl evocă ori de câte ori are ocazia, cultivându-i memoria, este, fără îndoială, „profesorul meu extraordinar, Radu Penciulescu. M-a format lăsându-mă liber, condamnându-mă la libertate. Penciulescu a intuit ceea ce aș fi putut să fiu eu, când nu știam că pot să fiu eu. (…) Arta pe care mi-a insuflat-o a fost arta de a trăi, de a fi responsabil față de menire și rost, nu arta de a face regie. Regia vine ca exprimare ultimă. E o sinteză. Tu te dezvolți, crești, apoi taci. Tăcerea vorbitoare din piesele lui Cehov. Și sunetul corzii plesnite din Livada…”. (Alexa Visarion într-un interviu pentru „Adevărul”).
Ca și în teatru, practică și aici, în profesorat, o formă de seducție, o erotică intelectuală înaltă și vibratilă. La răstimpuri, rețeaua tensională a ideilor vehiculate este scurt-circuitată premeditat cu umor sau cu câte un cuvânt non-academic ce explodează cu schije de sens în cei ce ascultă. E de amintit aici, fie și în treacăt, relația extraordinară pe care Alexa Visarion o întreține cu limba română; excelent vorbitor, selectează mereu, spontan, exact acel cuvânt capabil să reliefeze nuanțele cele mai potrivite unei anumite situații. El însuși histrionic, ascunzând în sine un mult încercat actor, Visarion le joacă, în teatralități de mare finețe, ce fac deliciul cursanților inteligenți. L-am ascultat vorbind și în alte contexte, non-academice. La Prelecțiunea de la Casa Pogor din Iași, bunăoară, unde, timp de 50 de minute, și-a uluit auditoriul prin calitatea neobișnuită a discursului său despre iluminare în artă, prin conștiință și destin. Sau la ultima apariție în public a Cătălinei Buzoianu, eveniment rămas memorabil îndeosebi prin intervenția sa.
Una din temele majore pe care Alexa Visarion ni le propune în ultimii ani este cea a valorii, intim legată de o altă temă, cel puțin la fel de importantă, cea a memoriei. Cele două excelente cărți de la Ideea Europeană, Împotriva uitării și Nostalgia uitării anunță, pe de o parte, un timp al imposturii și al mediocrității, iar pe de altă parte propun, ca formă de salvare, revizitarea trecutului și a reliefurilor înalte din geografiile acestui trecut. E uimitor, în acest context, cât de generos este Alexa Visarion, cu cât altruism își evocă nu doar maeștrii și colegii de generație, ci și pe cei mai tineri – studenți, doctoranzi – în care i se pare că întrezărește lumini. Căci Alexa Visarion rămâne, în mod fundamental, un căutător de lumină…
Anii trecuți, la Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani, am lucrat pe textul lui A.Wesker, Cartofi prăjiți cu orice. Unul dintre motivele pentru care am acceptat să fiu parte din proiectul acesta a fost chiar Alexa Visarion. Știam că își dăduse examenul de licență pe această piesă și, cumva, simbolic, recompuneam, dintr-un alt veac, „pașii pe text” ai tânărului regizor. Pe acolo, prin text, trecuse Visarion… Nu-i cunosc spectacolele, însă mi le imaginez. Probabil îi semănau, purtau în ele, ca o monedă romană, profilul său, contradicțiile sale, speranțele și spaimele sale din momentele facerii lor.
La începutul lunii octombrie a acestui an, Alexa Visarion mi-a trimis câteva texte. Printre ele, unul despre moarte. De fapt, un cântec de viață închinat morții, sau un cântec de moarte închinat vieții, o mărturisire de o sinceritate sfâșietoare, un strigăt… I-am scris: „Dragă Visarion, m-a tulburat textul tău, cu toamna lui adâncă pe care o transportă printre cuvinte și cu acea mărturie directă și viscerală pe care o aduci în spațiul public. Mi-e nespus de frică de moarte. Îți invidiez și admir seninul!”. Mi-a răspuns: „Moartea e viața trăită, Viața e moartea ce vine, cântă sufletul unui fado”…
…
Sunt la începutul carierei mele în teatru. Am 25 de ani. Stau pe bancheta din spate a unei mașini alături de Alexa Visarion. Iar vocea lui atât de sonoră provoacă nesfârșite avalanșe imaginare în zăpezile ce seamănă atât de mult cu decorurile lui Strehler…
