Călin Ciobotari
Atipic pentru ceea ce, în spațiul teatral românesc, am deprins să înțelegem prin spectacol „de stânga”, Baladele memoriei, o creație colectivă a celor de la Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca (autorii lui sunt Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș), renunță la vehemența enunțării mesajului, la critica frontală și explicită, la radicalitatea abordării, la distanța rece a prezentării cu care ne-au obișnuit creatorii acestui gen de teatru. Preferă, în schimb, o modalitate poetică, baladescă am putea spune, în ton cu titlul spectacolului, de a vorbi despre o temă pe care o cunoaștem cu toții, dar asupra căreia arareori găsim timp să reflectăm: singurătatea și deriva socială în care se găsesc cei care, după 1990, înșelați de promisiunea unei altfel de Românii, au eșuat într-o bătrânețe promiscuă și precară, aflată sub blestemul „ghiveciului” de pe cărțile lor de muncă. Spectacolul investighează, printr-o documentară ce reține cantități mari de umanitate vulnerabilă, starea sociologică, dar și cea psihologică a unor astfel de persoane. Deloc puține la număr, categoria în discuție întârzie să fie reprezentată în planul public, dramele din interiorul ei derulându-se în tăcerea și indiferența noastră generală.
Nicoleta Esinencu & co nu se preocupă doar de a prezenta o stare de fapt, ci sondează complicatele procese sociale din România post-decembristă care au condus la această situație. Relația cauză-efect e indicată prin narațiuni insulare legate între ele de prezența în scenă a Ionelei Pop, pensionara de 69 de ani care vorbește despre sine și despre oameni asemenea ei, acompaniată de Oana Hodade și Doru Taloș, redutabili DJ ai memoriei, mixând amintiri, relatări, povești reale dintr-o istorie recentă și inconfortabilă.
Memoria, ea însăși personaj al spectacolului, funcționează pe de o parte ca furnizor de atmosferă, generatoare a unui tip de nostalgie putredă și seducătoare, iar pe de altă parte ca instrument de înțelegere și asumare a unor poziții de off-side social. Efectul este dublu: o poeticitate delicată alcătuiește fundalul pe care adevăruri incomode, „balade” cu tăiș ascuțit, vin spre spectator într-o succesiune uneori monotonă, uneori alertă, uneori caldă, alteori amară.
Este, desigur, prioritar, spectacolul unei anume generații, cea a românilor care, la Revoluție, aveau 30-35-40 de ani și care astăzi experimentează atât de dubiosul concept de „pensie”. Cu toate acestea, Baladele memoriei sunt relevante și pentru cei care astăzi se întreabă despre cum va arăta bătrânețea lor de peste 30-35-40 de ani. Oana calculează, cu ironie tristă, ce sumă ar trebui să pună lunar deoparte, iar Doru are îndoieli că va ajunge vreodată la pensie. E un spectacol care mută privirea noastră, retrospectiv, spre părinți, spre origini, spre ceea ce a fost înainte de a ne naște. În funcție de categoriile de vârstă ale publicului, sensurile spectacolului se rotesc aproape caleidoscopic: poveștile din trecut au un aer exotic pentru publicul tânăr care urmărește uimit cum Oana Hodade reașază în lăcașul ei, bunăoară, o bandă de magnetofon, sau cum Doru Taloș își înregistrează vocea pe suporturi demne de a fi expuse într-un muzeu al tehnologiilor de altădată.
Indiferent de vârsta receptorului, spectacolul și poveștile lui ne sunt familiare, poate pentru că accesează, simplu și nu fără o anume duioșie, zone adânci din structura noastră națională, un fond genetic comun acestui colț de Europă din care, vrem sau nu, ne place sau nu, ne revendicăm cu toții. Chiar dacă reliefurile narative sunt localizate predominant în regiunea Ardealului, profilurile, întâmplările de viață și întâmplările societății sunt recognoscibile în orice areal geografic românesc.
Spectacolul are o componentă auditivă dominantă, un profil radiofonic subliniat vizual de „pupitrul tehnic” de la care Oana și Doru operează cu un instrumentar adecvat (magnetofoane, radiouri vechi, discuri, casete audio etc.). Alături de multitudinea de sunete – univers fonic atent articulat de creatorii Baladelor – esențiale rămân vocile. Se creează pe alocuri o situație stranie: Ionela Pop, Doru Taloș și Oana Hodade sunt actanți „în civil” care ni se adresează în mod direct, fără să interpreteze, ci doar redând, în timp ce vocile lor au valoare de personaje. Sunt voci calde, voci care transportă omenescul și fragilitatea omenescului, voci care vin de departe, împresurându-te și cerându-ți să le asculți. E ceva din tipul de atmosferă audio pe care îl crează, în spectacolele sale, Pippo Delbono, o pânză sonoră calmă ce ascunde hăuri sufletești.
La răstimpuri, intervin ironia și umorul, neostentative, pe o filieră a firescului, gravând pe chipurile spectatorilor un anumit tip de zâmbet bitter-sweet. În definitiv, toți suntem, mai mult sau mai puțin, mai direct sau mai puțin direct, vinovați. Nu poți urmări/ asculta inocent Baladele memoriei. Ele te implică mai mult decât crezi la început, urmărindu-te și solicitându-ți, „la rece”, o reacție, o atitudine.
Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca – Baladele memoriei, creație colectivă de Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș. Distribuția: Ionela Pop, Oana Hodade, Doru Taloș. Spectacol vizionat la Sala Studio a Facultății de Teatru Iași, 28 septembrie 2019.
