Olga Macrinici
Olga Macrinici a beneficiat de Programul Rezidențe FILIT pentru scriitori români, 2019, locuind, timp de o lună, la Iași. A sintetizat experiențele ieșene într-un text ce va fi publicat, integral, în numărul de toamnă al revistei „Dacia literară”. În cele ce urmează, redăm câteva fragmente relevante și pentru modul în care ne văd pe noi, ieșenii, cei ce ne vizitează.
Așa cum am estimat, ajung în curtea muzeului la trei după-masă. Mi-am amintit că am mai mers cu mașina pe străduța asta acum doi ani când ne întorceam de la Chișinău și căutam ieșirea spre Târgu-Frumos. Și mi-am dat seama că nu m-am mai plimbat prin Iași de vreo șapte ani. Anul trecut când am fost cu spectacolul nu se pune, că era noapte și nu-mi amintesc nimic, decât că-mi era foame. Iar a doua zi era referendum.
În timp ce o aștept pe A. să îmi aducă cheia, mă uit prin curte și număr statuile: Alecsandri, Caragiale, Creangă, Eminescu și câteva mai departe, dar nu văd numele până acolo și nici nu le recunosc fețele. Îmi dau seama că sunt toți bărbați. Nu reușesc să-mi duc gândul până la capăt pentru că vine A., care mă salută foarte prietenos și mă conduce spre casa Adelei Kogălniceanu. Nu era deloc complicat. E singura casă din curte. Casa lui Vasile Pogor nu se vede dincolo de gardul care o înconjoară. E în renovare. (…)
„Curtea asta e un manual de literatura română”
Dimineață merg la secretariat să semnez contractul de rezidență și să las bonul de benzină pentru decontul transportului. Totul decurge foarte repede, ceea ce mă bucură, pentru că am un drum până la biroul de evidență a populației. Trec pe lângă mașina parcată în curtea muzeului, nu observ plăcuța care o însoțește și mă întreb dacă până la renovare, mașina era parcată undeva în una din sălile muzeului. Și mă mai întreb dacă a aparținut vreunei femei expuse în muzeu… De fapt, ce expune un muzeu de literatură? Între timp descopăr și numele celorlalte statui: Meissner, Slavici, Brătianu, Xenopol, Lambrion și Conta. Curtea asta e un manual de literatura română. Încep să regret că nu mi-am făcut niciodată timp să vizitez muzeul înainte de renovare. Oare ce piese erau expuse în Casa Pogor? Oare toți cei expuși aici s-au gândit vreodată că vor ajunge piese de muzeu? Că gândurile lor vor deveni obiecte de artă?
Ies din curte și observ că statuia lui Ion Creangă zâmbește. E prima dată când văd o statuie zâmbind. Deschid google maps și trec adresa biroului de pașapoarte. Patruzeci și trei de minute pe jos sau treizeci și nouă de minute cu tramvaiul… Este ora zece și douăzeci și unu. Încă nu e foarte cald. Dar soarele e deja sus și începe să ardă. Îmi pun ochelarii de soare și urmez indicațiile programului de navigație.
Trec prin Piața Voievozilor de lângă Palatul Copiilor, încerc să ghicesc statuia lui Ștefan cel Mare. Ar trebuie să fie cel mai mic de înălțime. Greșesc. Asta este statuia lui Petru Rareș. Ștefan cel Mare e mai la stânga, lângă Mihai Viteazu. Oare de ce i-au aranjat în această ordine? Încerc să recapitulez orele de istorie din liceu – nu-mi amintesc mare lucru. Îmi amintesc în schimb de toate reginele Angliei. Și de motivul pentru care trebuie să merg acum să depun cerere pentru un pașaport nou. Este deja zece și treizeci și doi. E clar că google maps nu ia în calcul recuperările mele istorice și literare.
Între „capitalismul ucide” și „fă ce vrei”
Ajunsă pe pietonală, sunt întâmpinată de portretul unei fete sub care cineva a scris „capitalism ucide”. Fac poză și merg mai departe. Intenționez să țin un jurnal foto al rezidenței. În stânga mea este muzeul Regina Maria – secția cartofilie, numismatică și filatelie… Merg susținut până în Piața Unirii, nu fără a nu face poză la „ultima reședință domnească din Iași a lui Alexandru Ioan Cuza” și fostul Cinema Trianon. E una din străzile pe care voi trece des în următoarele patru săptămâni.
Nu acord importanță statuii din mijlocul pieței, dar nu pot să nu simt umbra impunătorului Hotel Unirea din spatele meu. Traversez prin pasajul subteran. La ieșire fac poză unui tablou de lumini pe care scrie „fă ce vrei!” și o iau ca pe un motto al rezidenței. Observ în dreapta Librăria Junimea, verific orele de program și promit să trec pe aici la întoarcere. Ajung pe Ștefan cel Mare. Și mă întâlnesc iar portretele fetei de mai sus. De data asta la scară mai mare și cu faimosul #rezist. Mă întreb cine e fata asta și ale cui sunt intervențiile? O fi ea însăși, fata care își lasă portretele prin oraș? Sau o fi vreun iubit de-al ei, care-i folosește imaginea fără să-i fi cerut acordul? Îmi amintesc de Belgrad și turul alternativ pe care l-am făcut în ultima zi de rezidență, acum doi ani. Mă întreb dacă în Iași există un astfel de tur și că mi-ar plăcea să îl fac și să aflu povestea fetei.
Verific ora și timpul estimat de google maps până la ținta destinației mele – încă douăzeci și trei de minte. Se pare că nu avansez prea repede. E unsprezece fără cinci. Mă hotărăsc să las pozele și amintirile pentru drumul de întoarcere. N-aș vrea să repet experiența de la Târgu-Mureș, când n-am mai găsit bon de ordine, pentru că am ajuns prea târziu la serviciul de evidență a populației.
Când ajung în fața Palatului Culturii se face unsprezece fix. Și începe să bată ceasul. Recunosc sunetul de ieri, de la mașina de înghețată. Și îmi dau seama unde l-am mai auzit. E Hora Unirii… Ceasul bate Hora Unirii. Prefer să fi rămas cu impresia că aud mașina de înghețată. Așa, melodia era chiar drăguță.
Cu programare, fără programare
Ajung la serviciul public comunitar pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple la ora unsprezece și jumătate. Aflu de pe un anunț lipit pe ușă că nu pot depune actele decât dacă am programare online. Sau bon de ordine. Care se eliberează între orele opt și unsprezece de la sala numărul unu. Care e în clădirea de alături. În fața mea sunt două familii cu copii mici. Nu se compară cu coada de șaptezeci de persoane de la Târgu-Mureș. Asta îmi dă curaj să intru în una dintre cele două camere, unde o doamnă funcționar dă indicații despre cum trebuie completată cererea pentru eliberarea pașaportului electronic simplu unui tânăr tătic. Îi spun că vin din alt oraș, că n-am știut de programări, că am mare nevoie de pașaport… Nimic din povestea mea nu pare să o impresioneze. Îmi arată lista de programări și-mi spune să aștept.
După mine mai intră cineva fără programare. Primește și el același răspuns și revine în sala de așteptare. Aici aerul este irespirabil. Încă o zi fierbinte de august, în care mă întreb dacă în anii trecuți am trecut mai ușor peste asta pentru nu știam de schimbările climatice sau acum chiar e prea cald? Acoperișul de plastic al sălii nu mă ajută deloc să găsesc un răspuns la întrebarea asta. Încerc să estimez timpul de așteptare pe care urmează să-l petrec în acest spațiu. Îmi dau seama că nu e deloc locul sau timpul potrivit pentru a citi ultimele două capitole din „Oranges are not the only fruit” de Jeanette Winterson. Din camera alăturată iese fericită o fată, care tocmai și-a făcut poză de pașaport, iar în urma ei, un domn în uniformă strigă să închidem ușa, că e pornit aerul condiționat. Care aer? Îmi imaginez aparatul de aer condiționat ca pe un monstru care mănâncă aerul din jurul nostru. Aerul care demult nu mai e ușor și transparent. E o bucată de plastic încins.
Mă hotărăsc să merg mai aproape de ușa de unde a ieșit fata. Să fiu pe poziție. Să fiu prima la coada celor care așteaptă să-și facă pașaport fără programare. Să mă bat dacă e nevoie. (…) Spre fericirea mea și a celuilalt neprogramat, cineva cu programare online nu se prezintă. Domnul însărcinat cu bunăstarea aparatului de aer condiționat mă invită la el în birou. Las, precaută, ușa întredeschisă. Mă întreabă acuzator de ce nu am programare. Reiau povestea pe care i-am spus-o mai devreme doamnei din camera de lângă și încerc să par cât mai vinovată. Bărbații sunt întotdeauna impresionați de femeile neajutorate, nu? Totuși, povestea mea nu pare să aibă niciun efect asupra lui. Îmi cere buletinul și începe să completeze plictisit un formular pe calculator. Nu poate să nu remarce că sunt din Moldova, republica… Mie îmi trec prin minte flash-back-uri cu drumurile mele la București pentru depunerea dosarului de cetățenie și îmi dau seama încă o dată cât de fragil e sistemul în care trăim. Prin fața ochilor îmi trece un film apocaliptic cu acest domn al cărui nume nu îl cunosc, care îmi verifică datele personale într-un calculator care știe totul despre mine și aștept în orice moment să îmi spună că nu poate să îmi accepte cererea de eliberare a pașaportului electronic simplu… Totuși, mă invită să stau la poză.
Habar nu am cum arăt, încerc să-mi aranjez părul și schițez un zâmbet. Mi-o și imaginez pe mama care mă întreabă de ce nu m-am dat și eu cu ruj, măcar în poza pentru pașaport sau pe bunica mea care sigur și-ar fi luat o cămașă cu năsturași pentru o astfel de ocazie. Eu mă uit în obiectivul camerei din fața mea și-mi dau seama că nu reușesc să-mi fixez privirea într-un singur punct. Aparatul face „click” și eu închid ochii. Domnul fără nume îmi spune să mă relaxez. Această comandă nu ajută deloc în astfel de situații. De fapt, nu ajută niciodată. Toată povestea asta cu pașaportul devine mult prea stresantă. Domnul fără nume mă anunță că trebuie să repetăm poza. Mă așez frumos în scaun, îmi țin umerii drepți și îmi fixez iar privirea în aparat. Nu văd nimic acolo. Devin din ce în ce mai conștientă de corpul meu și îmi imaginez că aparatul din fața mea are o putere nemărginită. Va înregistra toate gândurile, fricile și nesiguranțele mele din acest moment. Iar poza asta va spune tuturor cine sunt în următorii zece ani. Zâmbesc încă o dată, ignor vocea din mintea mea și respir ușurată când domnul fără nume îmi spune că pot să mă ridic. Aștept să-mi arate poza. N-o face și mie mi-e frică să i-o cer. Prefer să amân întâlnirea cu mine pentru încă două săptămâni, când voi veni să ridic pașaportul. (…)
La întoarcere renunț la google maps. Mă bazez pe amintiri și hărțile mele mentale, depozitate bine acum șapte ani, când m-am plimbat ultima dată prin Iași.
