La început de august, s-a stins din viață una dintre personalitățile marcante ale regiei românești, Cătălina Buzoianu. Legăturile regizoarei cu Iașul sunt profunde: în 1969 a debutat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” cu un răsunător succes, spectacolul „Pescărușul”, pentru ca în anii 70 să reinventeze trupa Naționalului cu câteva montări memorabile – „Bolnavul închipuit” (1970), „Drumul încrederii” (1970), „Ieșii în carnaval” (1971), „Marele joc” (1971), „Adela” (1971), „La Celestina” (1972), „Istoria ieroglifică” (1973), „Într-o singură seară” (1974), „Poveste de iarnă” (1974). În cele ce urmează, redăm câteva evoxări ale unor actori ieșeni ce au lucrat cu marea regizoare. Mărturiile lor sunt importante pentru că reconstituie, deopotrivă, profilul uman și profesional al Cătălinei Buzoianu. (Călin Ciobotari)
Emil Coșeru, despre debutul său în „Pecărușul”
Adevăratul meu debut este cel din Cehov, în regia Cătălinei Buzoianu. A venit în toamna lui 1969 și a propus „Pescărușul”, un spectacol de bun augur pentru ea, în urma căruia a rămas mulți ani la Iași. Până aveau să o ia Dinu Săraru și Valeria Seciu la Teatrul Mic.
Eram destul de speriat. Imaginează-ți, jucam cu Ion Lascăr, artist emerit, interpretându-l pe Sorin. Pe Trigorin îl interpreta Sergiu, iar lui Gelu Zaharia, debutant și el, îi reușea un foarte bun Medvedenko. Pe Nina o juca Violeta Popescu… Îmi amintesc că în „Flacăra” de București apăruse o poză mare cu Treplev și Nina, lucru mare pe atunci. Virginica Raiciu juca Polina, Cornelia Gheorghiu excela în Mașa. O distribuție remarcabilă, cu actori importanți care, dacă stai să te gândești, puteau să îmi facă tot felul de figuri. N-a fost nicidecum așa. Lascăr, spre exemplu, îmi era ca un tată…
Cătălina Buzoianu țipa. Nu puteai să țipi la un artist emerit ca Lascăr, și atunci țipai la Coșeru. Aveam monologul acela dificil din actul I, călcam numai printre monștri sacri, și, peste toate, mai și țipa la mine. Mă rog, ne amuzam și noi! Per ansamblu, montarea era în cheie clasică, însă prin „clasic” nu trebuie să înțelegi „prăfuit”. Nu, nimic nu era mai străin de Cătălina decât „praful”.
Îi datorez acel Treplev reușit care avea să-mi dea încredere în calitățile mele. Încă de pe atunci, era o femeie foarte matură, deși doar cu câțiva ani mai mare decât cei din generația mea. Intrase în forță în teatrul românesc. Criticii vedeau în ea o autoritate a domeniului. Reprezenta, și nu cred că exagerez, unul dintre marile pariuri ale teatrului din România. Încă din Facultate, se făcuse remarcată, iar profesorii investiseră capitaluri mari de încredere. Directorul Naționalului ieșean a invitat-o să monteze aici și așa s-a născut o relație care avea să fie de lungă durată și extrem de profitabilă pentru actorii și publicul ieșean. Cătălina Buzoianu a devenit un fel de mentor al meu, prelungindu-mi, simbolic, studenția, în sensul de a continua procesul de dezvoltare în actor a diferitelor resurse artistice. Avea harul acesta de a vedea în tine ce ai bun și de a pune acele zăcăminte în lumină. Se ocupa de fiecare în parte, cu un tact pedagogic unic, înnăscut.
Esențial la ea era ca actorul să înțeleagă ceea ce joacă. Și nu doar ceea ce joacă el, ci să înțeleagă ce joacă și ceilalți. Tocmai din această înțelegere, ne explica ea, se nasc relațiile scenice autentice. Era mereu preocupată de relație. Îmi amintesc la Cehov de câte ori striga că nu producem relații, ci rostim textul în gol. Stătea pe capul nostru până ieșea ce trebuia, cu o cerbicie nemaipomenită.
Aducea mereu elemente noi, despre care puțini sau chiar nimeni nu auzise la Iași și, înclin să cred, chiar la nivel de țară. Nu cred că există spectacol montat de ea în care să nu fi inovat, să nu concretizat în vreun fel joaca permanentă pe care o practica.
Distribuțiile le făcea rațional, nu sentimental. Se coagulase, e drept, un grup de tineri foarte deschiși la ideile Cătălinei, un grup creativ, gata să devină materie bună de frământat artistic. Eu, Gelu Zaharia, Ghiță Marinca, Cornelia Gheorghiu, Sergiu Tudose, Violeta Popescu, Adina Popa și alții. Avea un ochi foarte bun și un simț al distribuțiilor fără greș. Vedea în tine personajul, chiar dacă ție ți se putea părea că nu ai nimic de a face cu el. Când mi-a dat rolul Treplev, parcă am primit o ghiulea în cap! Eu însumi credeam că sunt prea imatur pentru o abordare deplină a acestui personaj. A crezut în mine, m-a modelat și m-a condus spre un personaj în care m-am regăsit.
Toți cei care mai suntem ținem la Cătălina Buzoianu și pentru că ea a fost cea care ne-a „scos în lume”, ne-a „vândut” publicului. Stau și mă gândesc și îmi dau seama că de aceea o iubeam cu toții pe Cătălina Buzoianu: venea cu altceva, ne lua mereu prin surprindere, ne reinventa și reinventa ceea ce știam noi despre teatru. Avea curaj și o intuiție fenomenală. Avea, pe lângă gândirea regizorală, și o gândire de tip actoricesc. Practic, indirect, juca toate rolurile în care ne distribuia. Se exprima foarte clar în privința intențiilor. Desigur, nu trebuia să faci ca ea, ci doar să înțelegi și să-ți asumi intențiile ei vizând un personaj sau un altul. La ea nu existau roluri mari și roluri mici, toate personajele trebuiau să fie bijuterii! Ne fascina, ne convingea să o urmăm până în pânzele albe. Și nu doar pe noi, tinerii!
În 2018, la FNT (ediție pe care atât de inspirit i-a dedicate-o Marina Constantinescu), am participat la întâlnirea cu ea, o întâlnire ce a stat sub semnul excelenței, dar și al emoției umane. Au fost acolo actori, regizori, foști studenți, prieteni, fani ai marii regizoare. Doamna Cătălina mi se părea în ziua aceea un înger pogorât pe pământ. Cu voce blândă, stinsă, însă inteligibilă într-un mod adânc, a vorbit în contextul acela pe care îl crease Florica Ichim, cu cartea pe care i-a închinat-o. S-a lăsat liniștea și o seninătate stranie ne-a cuprins pe toți. Cu o zi înainte de această întâlnire publică, o vizitasem acasă. Cât de bucuroasă era că mă vede. Eram pentru ea Iașul pe care îl iubise enorm. O mână de om cu suflet uriaș, asta a fost Cătălina. Alături de ea, Papil, soțul Cătălinei. Am făcut fotografii, apoi am coborât plângând pe scări, cu sentimentul că nu voi mai trece niciodată pe acolo.
Îți mulțumesc, Cătălina, pentru tot ce m-ai învățat, pentru toate serile noastre petrecute împreună vorbind despre teatru, pentru toate rolurile pe care mi le-ai jucat înainte de a ajunge la scenă. Dumnezeu să te odihnească!
Sergiu Tudose și sarmalele Cătălinei Buzoianu
Cătălina Buzoianu, un om de care pur şi simplu am fost îndrăgostit, nu ca femeie, ci ca regizor. Un om minunat, care s-a supărat, a plecat la Bucureşti şi nu a mai venit. O plăcea foarte mult pe Violeta (Violeta Popescu – CC), mult mai mult decât pe mine. Îi plăcea senzualitatea Violetei. Cătălina Buzoianu era întotdeauna foarte geloasă. A venit odată un coleg de-al ei, cu care repetam şi de care ne plăcea foarte mult. Nu-i convenea asta. Îmi spunea: „Da, eşti înnebunit, iar aici, cu mine, nu-ţi dai silinţa”, că, deci, aşa şi pe dincolo.
Cătălina îţi vorbea despre piesă atât de frumos, ştia atât de bine ce trebuie să facă rolul respectiv, şi făcea nişte distribuţii atât de bune, încât noi totdeauna ne-am întrebat… ce-o să se facă ea cu Papil Panduru, un actor cu fixuri, care ar fi vrut să facă nişte roluri foarte mari şi totdeauna era distribuit de Cătălina în nişte roluri mici, dar pe care el le făcea fantastic. Niciodată nu l-a distribuit în roluri care să nu-i iasă lui Papil. Dar se certau, ah, cum se mai certau, că Papil era certăreţ, şi striga la ea, în faţa întregului colectiv, iar noi îl uram pentru asta. Cătălina era, apoi, un om care ştia să îţi vorbească minunat despre personaj, îţi dădea enorm de multe amănunte. Uite, foarte puţini regizori îţi vorbesc despre viaţa exterioară a personajului. Îmi dau lacrimile numai când îmi amintesc cum ne fermecau descrierile Cătălinei. Când ne vorbea despre un personaj, ne vorbea, de exemplu, despre pictură, şi nu pot să-ţi spun câte lucruri construia ea din pictura respectivă. Îţi „desena” un univers care te fermeca, te zăpăcea… Ce-i interesant e că întotdeauna frumuseţea asta a teoretizării ajungea şi pe scenă. Am mai întâlnit oameni care vorbesc frumos, dar numai atât… Spectacolele ei, când mi le amintesc, mă cutremur… Ca actor, universul pe care ţi-l dădea când pregătea cu tine rolul era fantastic, absolut fantastic. La repetiţii, când ne dădea pauză, rămânea în cabină şi, mărşăluind dintr-un colţ în altul, striga: „Sunteţi nebuni, sunteţi golani! Ce-i asta? Bătaie de joc!”. Şi atunci toată lumea ştia ce urma, şi ne freca într-un stil îngrozitor. „Nu faceţi nimic, vă e gândul numai la sarmale!”. Căci, apropos de sarmale, gătea fenomenal, iar când stătea aici, stătea unde e acum cabina regizorului tehnic, şi făcea peşte prăjit de mirosea în tot teatrul.
