La începutul acestei săptămâni, s-a stins din viață Simona Agachi, una dintre actrițele fondatoare ale instituției care astăzi se numește Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași. Reputată pentru tehnica vocală și pentru dăruirea totală pentru arta pe care a slujit-o mai bine de jumătate de secol, Simona Agachi rămâne o figură luminoasă a teatrului ieșean, un reper major în arta actorului de animație și de neocolit pentru oricine își propune să cerceteze istoria acestei arte la Iași. Interviul de mai jos a fost realizat în anul 2011, fiind parte a unui proiect concretizat în volumul „Cortine de cuvinte” (Editura Timpul, Iași, 2011)
Călin Ciobotari: Distinsă doamnă, suntem în locuinţa dumneavoastră, la o cafea şi o prăjitură. E o atmosferă foarte plăcută…
Simona Agachi: Atmosferă de artist!
Cu toate astea, aveţi în privire o tristeţe. E tot „de artist”?
Of! Motivul acestei tristeţi este faptul că, la ora aceasta, puteam să fiu în teatru, să joc. Un accident stupid, însă, mi-a blocat un genunchi şi a pus punct carierei mele actoriceşti. De cinci ani m-am tot străduit să revin, însă nu s-a putut. Când toată viaţa ai fost acolo, nu poţi decât să fii trist într-o astfel de situaţie.
„Unde a dispărut acea minunată camaraderie între actori?”
„Toată viaţa” – e o formulă care atestă legăturile dumneavoastră formidabile cu teatrul.
Legături ce au început încă de când eram copil şi visam decoruri, roluri, aplauze. Visele mele au început să se concretizeze în momentul în care am intrat la Institutul de teatru din Iaşi, la care am apucat să fac trei ani şi jumătate. Desfiinţarea instituţiei ieşene a făcut ca studenţii să ajungă la Cluj şi la Bucureşti. Fusesem repartizată la Bucureşti, însă intrasem deja în lumea păpuşărească ieşeană, căreia îi conducea destinele domnul Manole Foca. Un om care, mai presus de director, a fost un adevărat mentor, un părinte al nostru. Ne-a furnizat un rost şi un crez pe care l-am urmat toată viaţa. A fost, de la început, preocupat să vorbim corect, să ne comportăm corect, să gândim corect. Cine se mai ocupă de aşa ceva astăzi, tocmai astăzi când accentul pe asta trebuie să cadă?! Uitaţi-vă cât sunt de influenţabili tinerii, cât de mult s-au îndepărtat de vechile valori: seriozitate, respect pentru om şi pentru meserie. Trăim timpuri în care fiecare calcă pe celălalt, ca să ajungă cât mai repede la ce şi-a propus.
S-a înrăit lumea, doamnă?
Nu ştiu! Părerea mea e că, după perioada de restricţii impusă de comunişti, a urmat o prea apăsată înţelegere a libertăţii. Cel mai mult regret disciplina de altădată. Nu în sens cazon, ci în sensul bunului simţ. Încă din Institut ne învăţaseră să venim la teatru cu o oră înainte de spectacol. Dacă mi s-ar fi spus atunci că voi prinde vremuri în care actorul vine cu cinci minute înainte, că intră nemachiat şi cu gândurile aiurea, n-aş fi crezut! Am circulat mult, ştiu cum stau lucrurile şi în alte teatre: principiile vechii generaţii nu mai sunt respectate. Unde a dispărut acea minunată camaraderie între actori? Să vă dau un exemplu: înainte de repetiţii, ne adunam cu toţii şi beam o cafea. Ne simţeam ca o familie mare, unită. La cafeaua aceea ne împărtăşeam problemele, grijile, ne sfătuiam, ne încurajam reciproc. Ei bine, ritualul acesta, aparent banal, însă foarte important, s-a pierdut. Camaraderia asta ne-a ajutat să facem teatru în condiţii foarte grele. În anii ’50, ne încălzeam la o sobă cu cărbuni, mâncam câte un covrig pe care îl încălzeam pe jăratic. Şi toate astea ne păreau fermecătoare. Apoi celelalte sacrificii, concedii pe care mi le petreceam pe la specializări, la Bucureşti… (…)
Dar să vă spun cum am ajuns la Institut. Aveam soră la Medicină, frate la Arhitectură, tata era inginer. M-am gândit că n-ar fi rău să spargă cineva înclinaţia aceasta a familiei către ştiinţă, către discipline exacte. (…) La Institut se făcea o gamă largă de materii, de la dicţie, la istoria teatrului, de la mişcare scenică, la limbă străină. Cu domnul Foca, bunăoară, făceam Dicţie, cu domnul Mancaş se făcea Istoria literaturii române şi universale, domnul Diacu mai preda la noi, la fel domnul Lascăr. Profesori foarte buni cărora li se datora ireproşabila funcţionare a Institutului.
Ştiţi că în Institute nu se mai face, de multă vreme, literatură?
Ştiu şi mi se pare inadmisibil. Nu înţeleg de ce nu mai este cultivată dragostea faţă de limba pe care o vei folosi pe scenă. De fapt, efectele acestei absenţe se pot lesne observa: uitaţi-vă câte greşeli gramaticale se fac, cât de prost se pronunţă cuvintele, cât de superficial se accentuează nuanţele. E un fenomen general această indiferenţă faţă de limbă. Privesc uluită la televizor şi mă întreb de ce nu opreşte nimeni masacrul acesta lingvistic. Am şi vrut să le scriu, dar mi-am dat seama că ar fi fost zadarnic. (…)
Să aprofundăm un pic discuţia despre actriţa Simona Agachi. Aţi fost asumată mai mult ca actriţă de comedie, din câte am observat parcurgând CV-ul dumneavoastră.
Aşa este, mă simţeam mai bine, mai confortabil în rolurile comice.
Printre altele, aţi jucat-o pe Chiriţa!
Un rol de referinţă, să recunoaştem! M-am străduit să nu-l imit nici pe Miluţă Gheorghiu, nici pe Draga Olteanu. Am fost de părere că dacă aş ţine cont de aceste interpretări, aş avea de suferit. Asta nu înseamnă că nu mă interesau spectacolele acelea. Din contra, făcusem figuraţie la Naţionalul ieşean în „Chiriţa”, cunoşteam din interior abordarea personajului. Am vrut, însă, să dau câştig de cauză originalităţii, creativităţii. Am construit personajul plecând de la textul adaptat al lui Bogdan Ulmu. M-am ferit de trilurile acelea de care făcuseră exces alţi interpreţi. Şi eu şi regizorul am evitat să îngroşăm personajul; am încercat să nu apăsăm prea mult pe rostire sau pe gestică. Am folosit o limbă moldovenească autentică, nu fabricată. Reacţia publicului m-a convins că abordarea noastră fusese corectă.
Aţi fost nu doar o privilegiată a publicului, ci şi a juriilor. Mă gândesc la câte premii aţi obţinut pe parcursul carierei.
Sunt, poate, actori care spun că nu premiile contează. Eu cred că au şi ele importanţa lor. Te motivează, îţi dau încredere în propriile resurse. Îţi dau curajul să întreprinzi lucruri tot mai dificile. Aşa mi-au dat mie curaj să fac un recital pe unsprezece voci, cu unsprezece păpuşi pe care le primeam succesiv la mână. Nu e deloc simplu să mânuieşti diferit unsprezece păpuşi, să aduci pe scenă tot atâtea personaje şi să fii convingător. Cu spectacolul acesta, „Brotăcelul”, am primit premii şi în Zagreb, în Ungaria şi aşa mai departe. Alte premii mi-a adus rolul Vrăjitoarei din „Căluţul năzdrăvan”. Însă, să ştiţi, câteodată am un sentiment de zădărnicie. Mă întreb ce rămâne din toate personajele acestea… Mă consolez cu gândul că fiul meu reprezintă o mare victorie a mea împotriva timpului care curge, curge, curge…
„Îmi imaginez personajul asemenea unui manechin gol pe care eu trebuie să aşez veştminte”
Cum construiţi personajele?
În nici un caz dintr-odată. Sunt genul de actriţă care lasă personajul deschis, în sensul că adaugă noi şi noi date, în funcţie de necesităţile pe care simt că personajul le are. Desigur, nu o fac de capul meu, ci cu acordul regizorului. Îmi imaginez personajul asemenea unui manechin gol pe care eu trebuie să aşez veştminte. Sunt actori care nu mai schimbă nimic. În 500 de reprezentaţii duc mâna la nas exact cum au făcut la premieră. Mi se pare o abordare mecanică, or actorul nu este maşină, ci un element creativ.
Excesul de veştminte nu deformează personajul?
Ba da, tocmai de aceea trebuie să fii moderat, echilibrat. În „Baltagul”, de exemplu, jucam două roluri: Maranda şi Doamna David. La un moment dat, textul îmi cerea să spun: „Dar luaţi loc, sunt şi pârjoale”. Replica mea a sunat: „Da’ luaţi loooc! Sunt şi perjoale”. E o simplă nuanţă, care, însă, poate decide statutul unui personaj. Vă mai spun ceva: pe parcursul unui spectacol se poate întâmpla orice; poţi avea un lapsus, partenerul îţi poate da o replică greşită etc. Dacă eşti genul de actor care face mecanic, care spune textul la milimetru, te blochezi în astfel de situaţii. Am trăit o astfel de experienţă la un spectacol în care interpretam o Zână. O aveam parteneră pe Cristina Ciubotaru, o parteneră foarte bună. Coboram din cer, aveam o baghetă, purtam o rochie foarte mulată pe corp şi pantofi de lac cu tocuri foarte mari. Apăruseră ciorapii aceia albi, cu dresuri, atât de moderni pe atunci. Fiind mai plinuţă, dresul ar fi trebuit să fie mai mare. Am intrat în scenă, Cristina a venit în faţa mea, iar eu am simţit cum ciorapii se fac sul şi coboară, coboară, coboară… Dacă nu aveai prezenţă de spirit, păţeai o ruşine. Mi-am spus replică, după care, în loc să ies pe unde ar fi trebuit, am scurtat distanţa părăsind scena printr-o ieşire mai apropiată. Nimeni nu şi-a dat seama.
Aţi avut modele? Aţi admirat în mod special vreo actriţă?
Da, pe Leopoldina Bălănuţă, actriţă născută să recite versuri. Am iubit-o poate şi pentru că eu n-am spus niciodată versuri. N-am putut!
„Scufiţa Roşie trebuie să rămână cea din poveste, nu mi-o aduci pe scenă în slip. Copilul nu trebuie minţit!”
Am ajuns şi la relaţia dumneavoastră cu păpuşa.
Am iubit şi iubesc păpuşa mai mult decât pot spune în cuvinte. Eram copil, în pragul războiului, într-o atmosferă sumbră, apăsătoare. Aveam pe atunci o fată în casă, o basarabeancă inimoasă care, pentru a ne distrage atenţia, îşi punea pe degete tot felul de obiecte însufleţindu-le prin mişcarea mâinilor. Tot aşa, iniţia felurite jocuri de umbre. Era un om simplu, dar cu imaginaţie. Stăteam cu sora mea, rupte total de realitate, cufundate în jocurile acestea pe care urma, de atâtea ori, să se plieze existenţa mea. A urmat refugiul la Timişoara, iar „actriţa” noastră ne-a urmat încântându-ne şi, în cazul meu, insuflându-mi dragostea pentru ceea ce aveam să aflu că se numeşte „teatru de animaţie”. Întâmplarea fericită a fost că aveam un glas potrivit pentru păpuşi, glas mic, uşor, avantaj sesizat imediat de domnul Foca, care, încetul cu încetul, a început să mă atragă spre teatru, până când am înţeles că aceasta este menirea mea.
Ce se întâmplă, la nivel afectiv, între păpuşă şi păpuşar?
Iau naştere nişte legături extraordinare. Tendinţa păpuşarului adevărat este să se proiecteze în fiecare păpuşă pe care o mânuieşte. Pui suflet în câine, în om, în pisică, în tot. Dacă nu uiţi de tine, dacă nu te abandonezi în aceste făpturi cărora le dai viaţă, atunci degeaba mai faci teatru. Apropo de păpuşă, părerea mea e că rolul ei în teatrele pentru copii nu mai e la fel de pregnant ca înainte. Situaţia se datorează excesului de „viziuni noi”, „viziuni moderne”. Actualizările au rostul lor, însă se pot dovedi foarte nocive în ceea ce priveşte copilul. Scufiţa Roşie trebuie să rămână cea din poveste, nu mi-o aduci pe scenă în slip. Copilul nu trebuie minţit! Statutul păpuşii mai este afectat şi de unele dorinţe ale păpuşarului de a fi actor dramatic, deşi, la fel de adevărat este că am văzut şi actori dramatici îndrăgostiţi de păpuşă. Mă rog, la scenă e mai uşor, mai comod, pe când păpuşa cere efort, repetiţie intensă. Uitaţi-vă la mâinile mele! Mâini de salahor… Să stai 45 de minute cu mâinile sus e mai greu decât pare. Apoi celelalte boli ale profesiei, despre care nu se prea ştie. Ar fi interesant de scris o carte despre bolile profesiei de păpuşar (…).
Privind în urmă, cum v-aţi autoevalua existenţa artistică?
Nu prea am ce să-mi reproşez. M-am străduit să fac totul cum trebuie, iar dacă m-ar întreba cineva care sunt realizările vieţii mele, aş răspunde fără să ezit: rolurile şi fiul. Singurul regret ar fi că nu am jucat Baba Hârca, un rol foarte ofertant… (…)
