A avut luna de pe cer, a ajuns sărac lipit pământului, a luat-o de la capăt şi acum începe din nou să aibă concerte. Descoperiţi-l pe Florin Tărâţă, considerat cel mai mare saxofonist în viaţă din România
La 43 de ani, are privirea limpede ca şi cum un văl i s-ar fi ridicat de pe ochi. „Din noapte am făcut zi şi dacă 5.000 de dolari câştigam pe lună, 6.000 cheltuiam”, spune Florin Tărâţă. La 16 ani era deja pe drumului Bucureştiului şi 20 de ani aproape n-a ştiut de dânsul: o lungă beţie întreruptă de scurte ore de somn şi de mii de concerte, cu muştiucul saxofonului într-un colţ al buzelor şi ţigara în celălalt colţ. „Acum simt că renasc, mi-am găsit băieţii cu care să cânt, cei mai buni din România, acum reîncep să simt că trăiesc”, spune el, asemenea celebrului Robin Williams, care după 10 ani de alcool şi droguri, s-a trezit în sfârşit, printr-o lungă dezintoxicare: „Abia acum văd şi eu ce-i în jurul meu. 10 ani am plutit deasupra Pământului”. „Când cei mai mari lăutari ai ţării vor şi ei să se odihnească şi să asculte pe alţii, îl cheamă pe Florin Tărâţă să le cânte”, spun admiratorii acestuia, umplând You Tube-ul cu laude. Saxofonistul plecat de copil din Roman este cel mai mare lăutar necunoscut al României.
La clarinet nu cânta nimeni
Şcoala de lăutari din Roman e celebră, George Udilă fiind printre cei mai respectaţi creatori de talente din ţară. Florin Tărâţă a făcut opt clase la Şcoala de Muzică din Roman, învăţând clarinetul. „Saxofonul nu se preda, că era considerat decadent, era pentru jazz”, spune muzicantul. Era din familie cu tradiţie, tatăl său era pianist (sau clăpar, cum se spune în limbajul lăutarilor), iar bunicul cânta la acordeon, având contract pe toată Valea Siretului.
„După opt clase, m-a trimis şeful şcolii la Bucureşti, i-a zis lui tata că-i mai bine pentru mine. Aşa am ajuns în Ansamblul UTC”, spune Florin Tărâţă, care şi-a luat viaţa în mâini când abia îi mijise mustaţa. „Când am absolvit liceul, am văzut că, în baruri, la clarinet nu cânta nimeni. Am exersat repede la saxofon şi am prins contract la Hotel Unirea, în clubul de la etajul 13. Începeam la 8 seara şi terminam la miezul nopţii, deşi abia trecusem de 18 ani”.
Nu dormea niciodată
Semăna cu de Niro în „New York, New York”: „Nu-mi plăcea în ansamblu, îmi plăcea să cânt singur, să fiu solist, de-asta mi s-a dus buhul de tupeist şi arogant”, îşi aminteşte Tărâţă. Dar până la urmă s-a întors în formaţie, culegându-l din baruri băiatul dirijorului Gheorghe Sârbu, din Suceava. „M-a dus la Doina Armatei, iar la Bucureşti, era ansamblu mare pe vremea aceea, dirijor era Marian Cioacă, un mare artist, el a dat substanţă multor lăutari din România”, spune saxofonistul.
Bucureştiul l-a înghiţit cu totul. Seara cânta la Lido sau la Inter, dimineaţa făcea repetiţii la Doina Armatei, iar după-amiaza pierdea timpul prin oraş. Nu mai apuca să doarmă. „Nici nu mai ştiam de mine, au fost cei mai nebuni ani. Vara, de la 1 mai la 1 septembrie, eram pe Litoral, la Neptun, toamna şi iarna în club la Bucureşti. Seară de seară, fără încetare”, exclamă Florin Tărâţă, care făcea mii de lei pe vremea aceea, dar n-apuca să strângă nimic.
Marea lovitură: Japonia
Revoluţia l-a prins cântând la Inter, când în faţa hotelului începuse spargerea baricadelor făcute de armată. Şi apoi a dat marea lovitură cu contractul din Japonia, cântând câţiva ani la Hilton, unul dintre cele mai mari şi mai luxoase complexe hoteliere din Tokio. „Golea Felician făcea lipelile cu Japonia, era mare impresar, mare acordeonist, cântase cu Marian Cioacă, un gigant. Felician îl dusese cu 40 de ani în urmă pe Toni Iordache – cred că cel mai mare ţambalagiu din România – şi i-a dat pe spate pe japonezi. Apoi, tot ce-a propus el celor de la Hilton a fost de calitate, japonezii nu se mai săturau să ne asculte”, povesteşte cu ochii umezi Florin Tărâţă.
Tot Golea îi dusese acolo, cu şase luni înainte pe Virgil Popescu şi Oana Sârbu, care se căsătoriseră, şi aşa au prins şi ei cheag, divulgă saxofonistul din Roman. „Şi apoi am venit noi, eu cu gemenele Betty şi Roxana, nepoatele Părintelui Galeriu, cu Ovi (care mai târziu a cântat cu Paula Seling la Eurovision – n.r.) şi cu Dani Cioacă, fiul lui Marian Cioacă”.
Decăderea şi renaşterea
Dulce ca mierea a fost viaţa în Japonia. Aveau o vilă numai a lor, aproape de hotel, Tărâţă primea 1.800 de dolari/lună şi toată mâncarea şi băutura era gratis. „Japonezii stăteau la mese, dar acolo nu se servea mâncare, doar băuturi, iar cine avea chef dansa. Cântam tot repertoriul internaţional, de la Stevie Wonder la ABBA, orice. Japonezii cred că sunt cei mai mari melomani din lume, toţi stau cu căştile în urechi, ascultă muzică şi la semafor, în baie, peste tot”, spune Tărâţă.
Pentru că vizele în Japonia erau doar pe şase luni, se mutau 2-3 săptămâni în Coreea de Sud, după care se întorceau şi o luau de la capăt. S-a plimbat şi prin Shanghai, unde a cântat un an într-un zgârie-nori, apoi în Dubai şi tot aşa a ţinut-o Florin Tărâţă vreo câţiva ani. S-a întors falit în România, doar cu hainele de pe el, a divorţat şi s-a cufundat în alcool.
Ajunsese să cânte oriunde, şi pe 50 de lei, iar la Baronul, crâşma de manelişti de pe Sf. Lazăr, ţinea maratoane la saxofon de la 10 seara la 3 dimineaţa. Acum şi-a revenit, s-a recăsătorit şi e în ascensiune. „Saxofonul vine din suflet, nu contează viteza, ci timbrul
. Eu pot cânta orice, în trei secunde mă transform în Kenny G., în Chick Corea, în David Sainbord”, spune romanticul Florin Tărâţă, cel revenit la viaţă. Îşi umezeşte muştiucul, nici nu mai stă să-şi acordeze instrumentul şi începe brusc să cânte. Concertul a început!
„Muzica nu există în sine, când cânţi atunci se naşte”, Florin Tărâţă, saxofonist
