Călin Ciobotari
La scurt timp după „Bucuria” lui Pippo Delbono, în plină vară, când, de regulă, nu mai ai așteptări majore de la teatru, am avut șansa unui nou spectacol cu totul și cu totul special: Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine, un produs marca Radu Afrim, cel ce semnează, pe lângă regie, scenariul sau, mai bine spus, dramaturgia. Dacă Delbono analizează, cu mijloace teatrale, întorcând-o pe toate fețele, tema bucuriei/ fericirii, Afrim declanșează o investigație cumva similară pe tema singurătății. Comparația între cei doi creatori nu o fac aici doar din perspectiva diacronică a vizionării celor două spectacole, ci pentru că îi simt făcând parte din aceeași foarte restrânsă familie a artiștilor care refuză sau sunt dezinteresați de depersonalizarea discursului teatral. Și la Afrim (cel puțin în ultimii ani), și la Delbono, sunt de găsit același tip de poeticitate realistă (metaforele lor nu plutesc prin absolut, ci descriu sau, mai degrabă, repovestesc realul, cotidianul), același tip de expunere a propriului eu (explicită, la Delbono, deghizată în eu-uri de împrumut la Afrim), aceeași perspectivă bitter-sweet asupra lumii, și, mai ales, aceeași tentație irepresibilă de a scociorî prin straturile adânci ale omenescului. Sunt creatori care personalizează tot ceea ce ating, creatori pentru care teatrul încetează să fie ceva exterior lor, devenind – oricât de uzată ar părea sintagma aceasta – un mod de existență.
Faptul că Afrim, nici măcar în spectacole cu ieșire spre social, precum „Despre oameni și cartofi”, nu se poate dezice de poeticitate indică relația structurală, organică, pe care o are cu poezia, uneori estompată, difuză, alteori dublată de umor, uneori cu cruzime presărată printre întâmplările terne ale acestei lumi, alteori violentă, aruncându-te în alte realități din care cu greu mai găsești drumul spre acasă. Poezia l-a urmat dintotdeauna pe Afrim, modelându-i într-un mod foarte particular spectacolele, textele, distribuțiile, imaginile pe care le propune, ba chiar și furiile cu care uneori (mai rar în ultimul timp) intervenea în spațiul public pentru a-și apăra creațiile și genul de artă în care crede.
Intens poetic (unele replici sunt în versuri, ceea ce acutizează impresia de vers alb pe care o ai în legătură cu altele) este și spectacolul de la Piatra Neamț, cel despre singurătate, în care Afrim pleacă de la caracterul complex, dual, al acestei stări fundamental umane: frica de singurătate vs căutarea deliberată a singurătății, ca loc privilegiat în care te poți întâlni cu tine. Este acest „loc” unul mental sau îl putem articula și în mod concret? Afrim și Doamna Cheșa susțin că un astfel de spațiu e posibil. Cine e Afrim știe toată lumea. Despre doamna Cheșa trebuie spus că organizase în trecutul îndepărtat o pornotecă, în sediul unei foste băcănii, și că acum, la vârsta înțelepciunii, după o viață în care a văzut și a înțeles multe, ține work-shop-uri despre importanța singurătății. Ea pune la dispoziție cursanților o încăpere în care aceștia, rând pe rând, stau de vorbă cu ei înșiși, cu deplină sinceritate. Dialogul cu sinele este înregistrat și transmis umanității din anul 2019. Spațiul acesta, convențional conceput de regizor (pereți imaginari, linii de demarcație peste care actorii nu trec), devine o răscruce existențială, procurându-ți straniul sentiment al unui motel bizar, plasat în pustietate, la întretăierea mai multor drumuri, în care, periodic, îți fixezi întâlniri cu propriul sine. Doamna Cheșa asta oferă: „eșantioane de singurătate”. Ea nu funcționează ca psiholog, ca prieten intim, sau ca alter-ego, ci ca facilitator al acestei aparent banale, în fond infinit de complicată, experiențe. Clienții ei sunt aici din cele mai diferite motive: de la insuportabilitatea gândului că îl vei pierde pe celălalt, la teama de a-ți asuma adevărata identitate, de la o dominantă asocială a propriei personalități, la tentația de a-ți inventa alte identități decât cea oficială etc. Există o fază de grup, în care cursanții fac cunoștință, socializează, aduc câte ceva din lumea în care vin, și o alta, solitară, în care măștile cad, iar tipologiile singurătății sunt etalate în toată splendoarea/ disconfortul/ relevanța/ gratuitatealor.
În paralel cu acest plan serios-poetic, Afrim țese povești ale cotidianului, animate de personaje precum Amandina, mama ei Virginica (fostă curvă melancolică și cu șuvițe verzi), câinele chihuahua, ghiorăitul de mațe al soțului-așteptând-salata-beof, ghiorăit pe care soția se gândește să-l pună sonerie la telefon, întâlnirea unei echipe de handbaliste cu un lan de rapiță etc. etc. Uneori, dramaturgul Afrim pare de neoprit în acțiunile lui de exploatare comică a limbii române, limbajul însuși ițindu-se prin scenă, asemenea unui personaj care își râde de cei care îl utilizează. Așa se face că, timp de două ore și jumătate, suntem plimbați între poezie și caterincă lingvistică, între îngândurare și situație ce impune explozie de râs, între metaforă și vorbă spusă pe șleau, între singurătățile de spectator și cele la care privim luând formă și consistență pe scenă.
E deopotrivă de atrăgător și jocul de-a temporalitățile la care recurge regizorul-dramaturg. Prezentul – cel mai puternic articulat – se deschide mereu către un trecut (recent sau îndepărtat), din care se revendică sau pe care îl reneagă, joncțiuni ce au însă ca fundal de viitor enigmaticul an 2119, atitudine de scriitură cehoviană (există și o aluzie la Trei surori, cu replica „Dacă am ști…”, rostită la un moment dat aluziv de una dintre actrițe) ce generalizează discursul și subliniază validitatea temei dincolo de timp.
Tehnic vorbind, Radu Afrim renunță la decorurile hiper-aglomerate sau la metaforele-obiect cu care ne obișnuise. Scena este, de data aceasta, aproape goală: un spațiu, spuneam, convențional delimitat, câteva perne, un dozator de apă, un ciorchine de microfoane, indicatorul de Recording, colțul band-ului, obiecte personale ale personajelor și cam atât. Cu toate acestea, spectacolul abundă în imagini, în vizualitate. Ce-i drept, nu „la vedere”, ci obligându-te pe tine, spectatorul, să ți le creezi, într-un fel de co-producție cu regizorul și actorii care îți pun la dispoziție contexte de reprezentare mentală. Nu primești nimic mură-n gură în acest spectacol; trebuie să te deschizi, să-ți activezi imaginarul (de când nu l-ai mai activat, dragă spectatorule din teatrul.ro?!) și să vezi marea galbenă a lanului de rapiță, ierbarul cu sunetele ce au trecut prin preajma unui corp, penumbra dubioasă a unei videoteci improvizate de altădată, parfumul de singurătate ce face ca toate capetele să se întoarcă după o anume femeie și încă alte câteva …sute de asemenea situații. Afrim se întoarce astfel la un sens primar al teatrului, cel în care cuvântul generează nu doar poveste, ci și imagine. Sub fiecare pas e o mină… este, (și) din acest punct de vedere, o reușită rară a teatrului nostru din ultimii ani, un teatru de cuvânt, hulit și marginalizat, sufocat de tehnologie și vizualități artificiale, reactivat și redemonstrându-și forța de seducție.
În ceea ce privește actorii, suntem în situația în care nu actoriisunt distribuiți în text, ci textul pare distribuit în actori, modelat pe personalitatea fiecăruia dintre ei. Nu există actor din distribuție care să nu aibă momentul lui de glorie scenică. Frecvent (mai ales în cazurile Cătălinei Bălălău, Norei Covali și Adei Lupu) ai senzația că actrițele sunt atât de topite în personaje, încât nu mai interpretează, ci vorbesc despre ele însele. Scena e dominată de personajul-liant al Lucreției Mandric, pitoresc construit, însă, în același timp, cu note grave ce modifică, treptat, primele percepții ale spectatorilor: doamna Cheșa încetează, de la un moment dat, să fie doamna zăludă cu floare roșie în păr, devenind o instanță care, de dincolo de timp, organizează și oferă un spațiu. Personaj de limită, între comic și tragic, este polițistul lui Valentin Florea, gay și balerin dincolo de uniformă, excelent articulat prin atitudine și mișcare. La fel, în zona a ceea ce s-ar putea numi „comic cu traumă”, e personajul Corinei Grigoraș, atât de recognoscibila femeie casnică ale cărei viziuni despre cuțitul ce spintecă burta bărbatului ei generează o scenă greu de uitat. Foarte activ și bine integrat în spectacol, band-ul lui Paul Ovidiu Cosovanu și Răzvan Murariu furnizează diverse sonorități tematice, cele mai reușite fiind cele în cheie ironică. Așteptam oarecum mai mult din partiturile Ginei Gulai, a cărei vârstă, diferită de aripa tânără a distribuției, putea genera particularități inedite ale temei. Florin Hrițcu, Cristina Mihăilescu și Mircea Postelnicu contribuie și ei la coloritul poveștilor din spectacol, procurând puternice frânturi de peisaj uman.
Cred că mai există o sub-temă a spectacolului. Ea ține de condiția spectatorului și a teatrului. Este teatrul o astfel de încăpere în care (încă) ne putem întâlni sinele profund? Mergem la teatru și pentru că de acolo, din masa amorfă a unui public cufundat în întuneric, ne putem întâlni cu ceea ce am fost sau am fi putut fi prin intermediul vreunui personaj sau vreunei povești de pe scenă? În câteva rânduri, luminile se aprind în sală, scoțând spectatorul din confortul anonimatului și făcându-l să mediteze asupra condiției sale… Cât de singur este, cu adevărat, spectatorul dintr-o sală de teatru?!
Teatrul Tineretului Piatra Neamț – Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine. Scenariu și regie: Radu Afrim. Scenografie: Alexandra Constantin. Light design: Cristian Niculescu. Band: Paul-Ovidiu Cosovanu și Răzvan Murariu. Distribuție: Lucreția Mandric, Cătălina Bălălău, Nora Covali, Corina Grigoraș, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Florin Hrițcu, Mircea Postelnicu. Data vizionării: 29 iunie, 2019.
