Karina Ioana Tănase
Karina Ioana Tănase este elevă la Colegiul „Garabet Ibrăileanu” Iași. A participat la Atelierul-Concurs „Cea mai bună cronică de teatru”, organizat de Facultatea ieșeană de Teatru, la care a obținut Premiul III.
Comedia de moravuri sociale şi politică „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este una dintre cele mai cunoscute opere ale dramaturgului apărută în anul 1884, publicată în revista „Convorbiri literare” nr. 11 in anul 1885. Aceasta a fost pusă în scenă de mai multe ori, de diverși regizori, jucată de mulți actori de-a lungul timpului, prima dată jucându-se pe scena Teatrului Național din București în noiembrie 1883.
„Adevărul din spatele scenei”
Spectacolul pe care am avut ocazia să-l vad a fost cel de la Ateneul Național Iași, regizat de Ovidiu Lazăr. Regizorul a debutat în teatru acum 33 de ani, iar în ultimul an de facultate a montat la Teatrul Național din Iaşi „O noapte furtunoasă” , scrisă tot de Caragiale, care a fost considerată „o lovitură de maestru”. Spectacolul „ O scrisoare pierdută” este unul cu cap şi coadă; decurge cursiv şi îl face pe spectator să trăiască alături de personaje pe tot parcursul lui.
Acțiunea, personajele, replicile acestora sunt întocmai precum cele scrise de Caragiale. Regizorul a adăugat elemente originale care s-au potrivit foarte bine cu piesa propriu-zisă. Muzica de exemplu (aceeași şi la început şi la final) s-a îmbinat perfect cu coregrafia scurtă a actorilor. Aceste părți originale, cea introductivă şi cea de final, își ating scopul. Acela este de a-l sustrage pe spectator din real introducându-l în lumea lui Caragiale şi totodată a spectacolului şi de a-l aduce înapoi, la sfârșit, la realitate. Regizorul a dat dovadă de creativitate şi la sfârșitul fiecărui act aduce ceva inovator care se împletește armonios cu piesa originală, fără a da senzația de abstract. Spectacolul prezintă „adevărul din spatele scenei” cu privire la politică, politicieni şi viața burgheză. Întrebarea care stă la baza întregii poveşti este „ Cât de departe ar merge cineva pentru a-şi salva onoarea, statutul şi funcția pe care o are ? Câte lucruri ar face pentru o simplă scrisoare de amor care însă i-ar putea schimba soarta ?”. Jocurile murdare din politică, nedreptatea, propriul interes sunt observate de-a lungul spectacolului, iar toate aceste teme sunt întâlnite şi astăzi în societatea în care trăim.
Jocul actorilor a fost unul desăvârșit. Fiecare a intrat foarte bine în pielea personajelor, în pielea personalităților create de Caragiale în urmă cu mai bine de o sută de ani. Actorii au dat personajelor jucate o notă specifică caracterului acestora, o frază, un gest care le-au definit persoana.
Actorii și personajele lor
Personajul principal Ştefan Tipătescu a fost jucat de actorul Codrin Dănilă. Acest personaj trece prin mai multe stări de spirit de-a lungul spectacolului, atitudinea lui se schimbă pe parcurs în funcție de persoanele cu care intră în contact. Acest actor a reușit într-un mod remarcabil să redea personalitatea schimbătoare a prefectului poreclit „Fănică”. Un alt personaj important este Zaharia Trahanache, prezidentul unor numeroase comitete, el fiind interpretat de actorul Daniel Onoae. Acest artist l-a adus la viată în adevăratul sens al cuvântului pe Zaharia Trahanache atât prin tonul vocii, prin atitudine, gesturi, cât şi prin elementele originale aduse de el care s-au potrivit de minune cu caracterul personajului. „Nenea Zaharia” este dinamic, vioi, calm ,iar actorul redă toate aceste trăsături de la început pană la sfârșit. Tonul pe care a spus repetitiv cunoscuta replică „Aveți puțintică răbdare” mi-a rămas întipărita în minte şi acum. Consoarta domnului Trahanache, buna „prietenă” de altfel cu Ştefan Tipătescu, este Zoe Trahanache. Personajul feminin este jucat de actrița Erica Moldovan. Personajul ei ascunde multe fețe, este o femeie elegantă, încântătoare, în același timp însă prefăcută, manipulatoare, este o persoană care este gata de orice pentru a-şi îndeplini scopul. De pe scenă, actrița reușește foarte bine sa transmită publicului, într-un mod admirabil11 trăirile de isterie, de frică, de nerăbdare ce încarcă sufletul personajului. Nae Cațavencu este antagonistul acestui spectacol, este cel care profită de neglijența cuiva pentru a ajunge unde şi-a propus. El îi pune pe protagoniștii spectacolului într-o situație dificilă care la un moment dat ia o întorsătură neașteptată pentru toți. Acest personaj este jucat de actorul Dumitru Florescu. Actorul a reușit cu succes să afișeze spectatorilor un adevărat candidat la politica atât din zilele de demult cât şi din zilele noastre. Atât el cât şi colegii săi au construit o lume, acolo pe scenă şi asta datorită talentului lor de a da senzația de verosimilitate şi de a da viață personajelor. Au simțit emoțiile pe care personajele lui Caragiale le trăiesc în diferitele acte şi au reușit să ni le transmită şi nouă, spectatorilor. Alți doi actori care au trăit de asemenea personajele Tache Farfuridi, Iordache Brânzovenescu, Agamemnon Dandanache sunt Liviu Smântânică, Gelu Ciobotaru, Iustin Căuneac. Personajul Ghiță Pristanda jucat de Ionuț Gînju este un polițist al zilelor de ieri si de azi. Datorită actorului, am văzut pe scenă un polițist autentic. Fraza care îl caracterizează pe acesta aş putea spune că este „ Familie mare, renumerație mică, după buget”. Actrița Alexandra Paftală a avut rolul Cetățeanului Turmentat. Prestația ei a fost una excepțională, a jucat un personaj masculin într-un mod desăvârșit, mai bine poate decât ar face-o un actor. Două din replicile ei comice rămân neuitate: „(Nu mă împinge) că amețesc” şi „Eu cu cine votez ?”. Alegătorii, camerista, personajele Ionescu şi Popescu, Grefierul, Puştiul au fost şi ei interpretați de actori talentați care şi-au îndeplinit rolul de a susține spectacolul.
Atmosfera a fost călduroasă, de la început pana la sfârșit cele petrecute pe scenă te făceau să fii atent, să vrei să înțelegi acțiunea şi mersul lucrurilor. La un moment dat chiar trăiești alături de personaje, râzi odată cu ele, te miri odată cu ele, e ca şi cum ai face parte din acea lume. Având în vedere că tema este politica sunt momente în care îți trebuie ceva timp pentru a înțelege anumite lucruri mai ales dacă nu ai citit piesa înainte, însă asta depinde de fiecare persoană.
Costume de scrisori
Spectacolul a început chiar cu o proiecție, o ploaie de litere pe cortină pe care personajul inventat „Un puști” încearcă să le prindă, proiecțiile potrivindu-se pe parcursul spectacolului cu momentele actorilor. Aceeași ploaie are loc şi la sfârșitul prestației. Alte proiecții mai sunt de-a lungul spectacolului în momentul în care personajele citesc scrisorile sau telegramele primite. Sunt proiectate conținuturile acestora pentru spectatori. Este un lucru interesant, însă nu necesar din punctul meu de vedere deoarece ei sunt tentați să privească scrisul, în loc să fie atenți la actori. Luminile au căzut pe actori și pe decor în momente potrivite, iar jocurile de lumini din reprezentațiile coregrafice au avut un efect pozitiv asupra spectatorilor.
Spectacolul începe şi se termină cu imnul tării cântat la flaut. Muzica este bine aleasă, îți trezește anumite emoții şi te introduce în lumea aceea construită de actori. Muzica şi scurta coregrafie se îmbină perfect atât la început şi sfârșit, cât şi la finalurile anumitor acte. Oana Sandu şi George Hariton au avut o bună colaborare. Decorul este respectat pe cât posibil, fotoliul este prezent, la fel si scaunele, iar pe post de uși sunt niște panouri galbene care te duc cu gândul la scrisorile cu foaia îngălbenită de pe vremuri. Şi costumele actorilor au fost interesante caci toate aveau o singură culoare, alb. Pe ele erau atașate părți de scrisori care dădeau senzația în unele momente că hainele lor ar fi murdare în acele locuri. Echipa a afirmat într-o scurtă prezentare a spectacolului următorul lucru despre costume: „Albul imaculat simbolizează pretinsa inocență a politicienilor, iar albul hârtiei este distrus de tușul unei scrisori pentru care orice compromis este acceptat, murdăria fiind de înțeles.” De aceste costume s-a ocupat Alina Dincă – Puşcaşu, iar de decor Mihai Codreanu. Echipa şi regizorul s-au centrat pe „scrisoarea pierdută” care devine un simbol, un motiv principal ce declanșează întreaga acțiune.
Prin urmare spectacolul „ O scrisoare pierdută” în regia lui Ovidiu Lazăr este un succes.
