Magda Ursache
Nicolae Breban e un scriitor demn de crezul său. S-a scris mult despre megalomania lui, în fapt, orgoliu firesc de scriitor. Îmi aduc aminte cu un zâmbet de ce-mi spunea Petru Ursache, discutând despre orgoliul său supranormal: „Breban e mai orgolios decât Apusul şi-i bine că este aşa.” Asta pentru că prozatorul a luptat şi luptă cu superbie pentru locul demn al scriitorului în lumea literară, pentru locul demn al cărtii în viaţa noastră cea de toate zilele.
Breban, un megaloman? Nu.
Cei mai grosieri l-au etichetat grandoman, plin de umori şi de ifose. Oficiosul „Evenimentul zilei”, prin gura Mirelei Corlăţan, a decretat: „Cele 15.000 de pagini publicate de N. Breban vor fi acoperite de valul înfumurării şi al slăbiciunilor neasumate.” Şi câţi n-au încercat să-i dea şah mat fără a putea s-o facă? Breban reuşeşte să irite, trezeşte aversiune, râcă, furie. În ce mă priveşte, nu ştiu multi contemporani care să-şi asume slăbiciunile ca Breban. Megaloman? Nu. Iată afirmaţia doveditoare : „nu sunt convins de „absoluta valoare” a textelor mele şi cred, am mai spus-o în câteva rânduri, că adevărata valoare în cariera noastră „ciudată , a artiştilor creatori, se arată abia în postumitate” (Memorii, 4, pag. 387).
Contestatarii culturii române (şi-s puzderie) o duc mai bine decât ceilalţi. Un tur de librărie la Humanitas sau la Cărturesti arată că multe cărţi de vitrină nu-s şi cele de primă mână. Cei sătui de Preda, de Breban, de DRP, de Buzura, de Goma nu pot scrie – de ce n-aş spune-o? -ca individualităţile reale citate, dar Star-Systemul poate fabrica personalităti unde nu-s. Ca să se scape de talentul seniorilor „epuizaţi s-a pretextat că ei n-au public. Mai exact, că nu se vând noii direcţii: consumismul. Ce-i drept, Mihaela Rădulescu, cu proza ei subfustată, e mai vandabilă decât Mircea Horia Simionescu, iar Chişu, gol sub duş, îl surclasează la vânzări pe Radu Mareş. Cenzura economică e la putere, iar reţeaua, filiera funcţionează bine; singuraticii n-au nici o şansă sau au una minoră. Război cu Cartea nu se face? Ba da. Cum? Printr-o publicitate agresivă a literaturii – trash, alt soi de cenzură a literaturii înalte, de calitate, cu construcţie, cu stil, în alte cuvinte, cu fond şi cu formă.
Literatura mare, adevărată primeşte ghilimelele deriziunii, recomandându-se să-i dăm o palmă, dacă nu o flegmă. Reputaţia ei se vrea negată pentru că e al naibii de greu de scris. Citiţi Singura cale (Ed. Contemporanul, 2011), despre stalinismul care n-a însemnat pâine şi circ, ci pâine şi hoituri şi veti trăi ori retrăi acele vremi amarnice. Autorul, Nicolae Breban, a traversat „acel timp enorm şi capricios, inventiv, care este timpul social”, deceniile crunte ale dosarului de cadre, i-a cunoscut pe cei care s-au dat după vremuri în folos propriu, le-a ştiut bolile: oportunism, cameleonism, carierism. Calistrat, „instructor ce-ce de rang doi”, e un personaj zdravăn, de rang unu, căruia i se dă învătătură de la comandamentul PCR: „Important e ca cuiva să-i fie frică de tine”, îi spune protectorul Const Buzilă. Cadrele viguroase nu erau stăpâne pe situaţie dacă nu- ţi simţeau spaima. În ce mă priveşte, şi-au dat seama repede că nu eram la curent cu programul schimbător al directivelor. M-au provocat, m-au demascat, m-au anihilat şi au jubilat. Îşi arătau satisfacţia că mă scoseseră, în fine, din presă. După momentul culminant al Ceauşescului, discursul din ’68 contra invadarii Cehoslovaciei, s-a făcut un pas înapoi: Jan Palach a ajuns nume interzis.N-am stiut sau n-am vrut să ştiu, de unde mustrarea lui Genosse Ţăranu , de la Cabinetul de Partid.
Tot mentorul lui Calistrat, din „plutonul fruntaş” al partidului unic, se laudă: „mint, prefăcându-mă că mint”. Aşadar, activiştii se prefăceau că mint şi când… minţeau, garantând dictatura pe care o declarau necesară, aducătoare de bunăstare, de bine general. Calistrat face parte din lumea asta , dar se crede aparte, scuzându-se că situaţia e vremelnică. Şi a fost aparte. Nu-i lesne să scrii un studiu de caz ca al lui. La un moment dat, Nicolae Breban intră atât de adânc în personaj, încît Calistrat vorbeşte ca prozatorul: „eu nu cred într-o existenţă în afara creaţiei” (pag. 599).
Mânia post-proletară, plan de compromitere a valorilor culturale?
După ce scriitorii s-au autocenzurat ca să nu bată la ochi, („ce se taie nu se fluieră” era lozinca de urmat), s-a trecut la lozinca opusă: să scrii ca să baţi la ochi. De critica de întâmpinare profesionistă era nevoie mai mult ca oricând, mai mult ca-n comunism. S-ar fi putut opune valului de literatură de consum (egal deculturalizare), vulgarizării extreme, stupratizării poeziei şi prozei sau, mă rog, ar fi frânat /micşorat viteza deculturalizării. O să-mi spuneţi că subliteratura există şi fără critică de întâmpinare. O fi, dar e mai greu să intri în USR. Si atunci, critici altruişti, ca să nu le zic altfel, au aplaudat tot soiul de productii, premiate chiar, pentru autobiografism mizerabil, minimalism ş.a.m.d. Ca să ne simţim „ioropeni , trebuie să nu fim pudibonzi. Nimic mai simplu. Un prozator, altfel stimabil, recomandă copulatia cu sine, fie fizică, fie intelectuală, ca preocupare primă, într-o naraţiune scrisă la persoana întâi, să fie mai clar.Vanitatea de mână cu vulgaritatea sunt în trend.
Cu mânie postproletară, s-a vorbit de căderea lui eu în noi; în zilele noastre, s-a căzut din eu în jerk, aşa cum vrea antiliteratura, a cărei mare dilemă e „ţâte” ori „craci”. Şi asta pentru că, aşa cum vede Cezar Paul – Bădescu, detractorul cel mai cunoscut al lui Eminescu, „orice – o dată pus pe hârtie devine literatură. Na, c-am spus-o”. Trec peste parazitul verbal na, atât de prezent în în emisiunile de divertisment ieftin, ca să constat că zisa i s-a adeverit: orice e printat ajunge în vitrină de librărie.
Da, e de nesuportat ca într-o viaţă de om v. Viaţa mea, Polirom, 2017) să constaţi de două ori, în secolul trecut şi-n secolul XXI, cum se refuză istoria etniei, tradiţia, credinta, litera scrisă chiar (ce să mai învete copiii să scrie dacă pot bifa grila de exa¬men?). Mesajul lui Mircea Daneliuc? „De douăzeci de ani sărbătoriti numai eşecuri, tâmpitilor!” Ca Unirea Mare, ca Unirea Mică? Mi-a fost dat să aud, de 24 ianuarie ăst an, că Moldova, în cei 160 de ani de Unire, n-a reuşit să câştige decât un şir de pierderi: capitala, oameni de valoare plecaţi la Center… Si ce-i mai important: Moldova nu mai e o ţară. Dar e România, asta nu mai contează? Vrem autonomie şi autostradă, nimic altceva? Consumismul să trăiască! Maica Maria a ajuns păpuşă Barbie, Iisus e dat jos de pe cruce şi înlocuit cu clovnul Ronald Mc Donald. În stalinismul după stalinism, desacralizăm reperele spirituale, rolerii II sustinând că preoţii sunt morţi fără cauză, ca şi eroii fronturilor. Cât despre clasicii de-clasaţi, nu putem decât să le blamăm, nu să le binecuvântăm, moştenirea. Ne lăsăm demoralizati că n-avem cultură sau îl urmăm pe N. Breban, care crede convingător şi definitiv în ea şi-n limba română? Precizare: a merge pe mâna redundanţei e o calitate, nu un defect, iar neglijarea limbii, mult discutată, este o aparentă. Voi reveni la acest subiect.
E un plan de compromitere a valorilor culturale? Da, evident.Or, fără feed-back scriitorul se degaradează şi ,odată cu el, literatura.Piatra funerară pe care multi o văd pusă pe istoria literaturii române e propria piatră tombală. În acest context, Breban opune romanul problematic prozei mărunte. Slujeşte litera scrisă „European, dar româneşte”, aşa cum spune Eminescu, „demitizatul”. La aniversară (şi nu la aniversarea lui Eminescu din 15 ianuarie a.c. mă refer, ci a numărului din „Dilema” care-l blasfemia ca purtător de ploşnită pe guler, cum văzuse o floare albă de cireş, Mite Kremnitz), Marius Chivu pare enervat de omul deplin. „Strivit de propriul mit, dă soluţia Chivu, Eminescu trebuie de-mitizat.” Opinează Marius Chivu că „bietul Eminescu este în continuare stindardul tuturor formelor de nationalism.” Mai lipsea să preia, deloc dilematic, eticheta de legionaroid. Vai, şi ce chinuiti au fost copiii în şcoală cu Eminescu şi cu Somnoroase păsărele, de vreme ce ei ar fi vrut să recite poezii fără chiloţi!
În urmă cu ceva vreme, am pus într-un foileton întrebarea: Cui i-e frică de N. Breban? Răspund din nou: multora.Vechilor proletcultişti, dar şi adaptatilor la tânăra gardă roşie şi la noua gardă globalizantă, care i-ar scoate iarăşi din cărţi pe oamenii naţiunii. Breban îi deranjează pe românofobi, dar şi pe demagogii etnocentrişti; pe adepţii PC, ai politici corecte, dar şi pe anticomuniştii de faţadă.Le-a fost frică de disidenţa sa şi au negat-o. Le-a fost frică de rezistenta sa prin /pentru cultură şi au negat-o.
Lucidul Breban n-a crezut în darul revolutiei, în basme sociale capitaliste, de aceea a refuzat să pri¬vatizeze „Contemporanul”; „Scânteia” lui Brucan s- a transformat în „Adevărul” lui Darie Novăceanu, Dumitru Tinu, CTP, etc. Cu stofă de lider, cu calităţile necesare, lipsind politicienilor noştri, gramati ori agramati, Breban a refuzat să intre în politică. Influentă? Putere? Nu le-a vrut. Si crede că revolutie a fost; s-a dovedit, prin sânge şi moarte, că nu suntem un popor de Iaşi, iar istoria românilor e mereu nesătulă de sânge şi de moarte. Ar fi vrut ca, după duodictatura Nicu-Elena, să nu apară alţi „siamezi ideologici , cum îi numeşte scriitorul, cu cădelniţa pentru preşedinti în dreapta, aşa cum au avut-o la îndemână forurile socialiste. După căderea Ceauşescului ,trebuia ca scriitorii şi revistele lor să rămână în opoziţie vie, nu să-şi facă particle şi partiduleţe pentru a conduce treburile statului în folos privat.
Forurile politice şi sereistice au vrut să-i vină de hac lui Nicolae Breban. Ranchiuna confratilor a stat în spatele procedurii „deconspirărilor” CNSAS. A pornit ampla dezinformare. S-au dat verdicte pe bază de zvon. „Acoperiti” Mircea Iorgulescu şi Nicolae C. Munteanu? Or fi fost, dar mesajul lor a trecut prin interstitiile Cortinei de Fier, ajutându-ne să rezistăm şi să gândim cu capetele noastre. Prin aceleaşi interstitii a trecut şi mesajul lui N. Breban contra totalitarismului totalitont, dar scriitorii nu s-au unit contra Tezelor de iulie, dimpotrivă, s-au intersăpat. Şi ce lung moment de înghet a urmat!
Ca să revin la tetralogia memorialistică Sensul vieţii, N. Breban a rezistat (cum o dovedeşte) acelor securişti care l-au ameninţat sau l-au ispitit, „încercând să-mi stoarcă, chiar şi într-un fel inaparent, dedus, colaborarea, dacă nu complicitatea (lucr. cit., p.273). Sunt vinovaţi prescriptibili şi neprescriptibili. Unii, ca boierul Stolnici, sunt deculpabilizaţi şi scuzaţi /explicaţi, ca distanţaţi ideologic. Alţii -scuipaţi. Mai ales cei cu operă, ca N. Balotă.
E clar acum că deculturalizarea a început cu sacrificarea cărţii. S-a tras în bibliotecă, nu în balconul CC. Breban a reactionat cum a reactionat totdeauna : în favoarea cărţii topite, arse, nimicite. Nu este un negativist, nici un relativist: crede cu patos în vitalitatea literaturii române.Cu orgoliu viril, în stil brebant. Şi nu-i o declaraţie ipocrită,aşa cum şi proza este ne-ipocrită (vocabula sa, despre Stendhal). În bătălia dintre „caietiştii” lui Eugen Simion şi „22″-iştii lui Pavel Câmpeanu, e de partea lui Eugen Simion,aşa cum se situează în Societatea de mâine, nu în GDS. Nicolae Breban dispreţuieşte fudulia „elitei” faţă de autohtonişti; deşi n-a mers, deocamdată, pe tema rurală, bine ştie că „veşnicia s-a născut la sat” şi că iarba de acasă e mai verde.
O viaţă -model de muncă asiduă , pentru locul demn al cărţii şi al scriitorului. Şi sper ca lupta sa în desfăşurare să nu fie, cu vorba din Banat redescoperită de el însuşi, d’ aficea. Nu, nu va fi degeaba.
