despre eroi anonimi și morminte văruite, goale
Săptămîna asta vroiam să scriu – în răspăr cu clasica revărsare publică de sirop cleios, cu iz pseudo-creștin – despre un vedet al ortodoxiei de vitrină sclipitoare. Textul meu de păgîn ateu era ca și scris, cînd am auzit la radio, în bucătărie, că tocmai s-a sărbătorit ziua veteranilor. Și mi-am adus aminte, nu știu de ce, de moș Ion.
Moș Ion era cel mai mic dintre unchii tatei. Mititel de statură ( jiosuț, cum sî zîci la noi ), mai mereu vesel, cu o figură zîmbitoare și șotioasă. Era chișcăreț la vorbă, dar nu răutăcios cu noi, copiii., cum sînt mulți adulți de la țară, pentru care luatul copchiilor pisti chicior e ceva firesc.Tîrziu am înțeles, eu și frații mei, că moș Ion ne-a fost un fel de bunic neoficial, după ce bunicul din partea mamei s-a dus, înainte să aibă 60 de ani.
Știam că moș Ion fusese prizonier ,, la ruși ,, și că venise tîrziu din prizonierat. Dar mai multe am aflat, după ce moș Ion s-a dus și el, de la una dintre fiicele lui, care mi-e și nașă. Dispărut pe front de ani de zile, fără vreo veste despre el, lui moș Ion i se făcuseră slujbe ca la mort. Mama lui, străbunica Marița, îl plîngea pe fiul ei cel mai mic și-l pomenea după obicei, trecîndu-l în pomelnicul celor duși.
Pînă într-o duminică, cînd ai lui erau la o nuntă, iar moș Ion, adică tînărul militar Postu I. Ion, a apărut din senin în fața neamurilor, slab, tras la față și cu haine ca vai de ele. După șapte sau nouă ani de la plecarea din sat. Cei mai mulți petrecuți în lagărele sovietice de prizonieri.
Evident, după 1990 statul romîn nu l-a umplut de onoruri sau de pensie pe veteranul Postu I. Ion. La fel cum s-a întîmplat cu alte mii de veterani ai ultimului război . Chit că acum fostul prizonier ,, la ruși ,, nu mai era considerat un element dușmănos, care luptase contra marelui prieten sovietic. Dar, ca mai mereu, regula e clară : mulți mor, mulți suferă, puțini cîștigă.
Am mai scris-o, repet : hai să terminăm cu ,, eroii din Afganistan ,, . Cu toată stima pentru acei militari, ei sînt doar niște angajați, care primesc salarii bune și pensii îndestulătoare, la vîrste cînd sînt în plină putere. Da, ei își riscă viața, dar au ales de bună voie să facă asta. Moș Ion și sutele de mii de moși Ioni n-au avut de ales. Li s-a pus arma în mînă și au plecat spre necunoscut . Spre moarte și suferință.
Nu, nu vreau să spun că toți cei care au luptat în ultimul război sînt niște eroi. Dar cît timp ne vom aminti de ei doar de formă, la cîte o festivitate, un lucru e clar : ei au murit și au suferit degeaba. Fiindcă pe moș Ion și pe sutele de mii de moși Ioni n-o să-i pomenească nimeni, de-adevăratelea, de ziua veteranilor. Niște purtători de uniformă cu pretenții de militari o să zică niște vorbe de carton. Niște purtători de costum cu pretenții de politicieni o să zică niște vorbe de carton putred, Și atît.
De pomenit, pe moș Ion o să-l pomenească, de Paștele Blajinilor, mătușa Constanța și nașa Cornelia. Și ceilalți care îl țin minte așa cum era. La fel cum o să-i pomenească viii lor pe morții de la Țiganca, Stalingrad, Cotul Donului, Budapesta sau Munții Tatra.
Asta va fi singura lor pomenire adevărată. Fiindcă statul pentru care au murit ori au trăit nu mai are nevoie de oasele lor. Decît doar ca să le fluture, din cînd în cînd, pe la tribune cleioase, năpădite de limbrici cu cravată.
Ei au fost buni doar cît au ținut în mînă o armă sau un mîner de plug. Acum, amintirea lor e dusă mai departe doar de viii lor, care îi pomenesc pe morții lor. Dincolo de asta e doar pustiul. Un Stalingrad moral și psihologic. Ca într-un război cu noi înșine, pe care îl pierdem de zeci de ani. Fără să înțelegem că după acest Stalingrad poate veni doar Hiroșima.
Lucian Postu
Lucian Postu este publicist şi consultant politic, PR & media. A fost corespondent BBC şi Radio Europa Liberă , consultant BBC pentru Republica Moldova şi editorialist al mai multor publicaţii ieşene. Foloseşte ortografia recomandată de Institutul de Filologie ” Al. Philippide ” din Iaşi, cu excepția cuvîntului ” romîn ” și a derivatelor sale.
