Ce săptămână! Catedrala iconică a creștinătății apusene este aproape distrusă de flăcări. Imagini incredibile cu limbi uriașe de foc ce înghit turlele edificiului m-au făcut să resimt ceva asemănător cu sentimentul trăit atunci când Papa Ioan Paul al II –lea a plecat la Ceruri. Încerc să-mi imaginez cam ce-i în sufletul creștinilor din vest, când în Săptămâna lor Mare, un astfel de simbol cade pradă dezastrului. Un amestec de groază și teamă, pentru că valoarea de semn divin al acestui eveniment sare imediat în mintea celor care cred.
Și cum suntem la circa trei mii de kilometri de Paris, evenimentul a putut fi urmărit grație mediei și aici se cuvine să remarc decența, profesionalismul relatărilor. Nu stridențe, nu patetisme, nu strigăte. O parte din patrimoniul de la Notre Dame este salvat și arătat publicului și ăsta a fost semnul că sunt șanse ca lăcașul Domnului să renască.
Titlul care a definit întreaga tragedie a fost dat de Liberation – Notre Drame! Genial. Titlu de mare meseriaș în prima pagină, care te lasă fără cuvinte. Ce ai mai putea să pui? Nimic. Orice cuvânt e de prisos.
Asta ar fi trebuit să-nțeleagă și o seamă de inși de la noi. Conform zicalei – „prostul care nu-i fudul, zău, că nu e prost destul“ – au început s-apară manifestări de compasiune în spațiul public, care sunt de fapt jalnice încercări de captare a atenției publice. „Dom’le, așa se face, ce vrei?“ Ba chiar, aidoma unui eveniment la fel de tragic – criza Charlie Hebdo – și-ar fi pus „je suis Notre Dame!“, numai că suna ca naiba.
Capul de listă al acestor manifestări a fost cucerit de madam Firea, primăreasa generală a Bucureștiului, care timp de trei luni de zile va renunța la zece procente din salariu, bani ce vor lua calea Parisului. Vă dați seama că o mie și ceva de euro, pentru Notre Dame este ca o pană de gâscă pe aripa unui Airbus, dar este un gest diplomatic față de municipalitatea pariziană, cu care nu știu să avem vreun grad de rudenie, în afară că i-am imitat frenetic în vechime, de era denumit Bucureștiul, Micul Paris.
Ca să nu mai vorbim că, raportat la donațiile vehiculate în media, de sute de milioane de euro ale unor personalități din Hexagon, gestul doamnei Firea este ca o lumânare la priveghi din partea unui turist. Plus de asta, dacă-i punea cineva pe masă prima pagină din jurnalul pomenit, probabil ar fi recurs (dar nu-s sigur) la un gest discret, sub forma unei scrisori, nemediatizat și ar fi avut mult mai multe beneficii. A respecta drama cuiva în tăcere, cu smerenie și compasiune denotă un semn de bună creștere și civilizație, că tot strigăm în gura mare că vrem să fim civilizați.
Tot la un asemenea gest ar fi putut recurge și edilul din Roznovanu, numai că s-o găsit să tragă o postare despre cât de trist și afectat este de acest eveniment, în condițiile în care pe străzile Iașului se vorbește o franceză cursivă, iar de la Centre Culturel Francais la deal, urbea respiră franțuzește (sanchi).
Probabil în dorința de nu fi în afara evenimentelor s-a decis o astfel de exprimare, care să mai acopere o parte din cicatricile de imagine prezente, mai cu seamă că asta vine după amenințarea interzicerii circulației mașinilor cu euro mic. Pe de altă parte, mă gândesc că, dacă dom primar ar fi făcut un tur al monumentelor ieșene, așa, ca să vadă, ca nu cumva … Doamne ferește, ar fi admirat „amploaiații“ care udau cu abnegație străzile, chit că afară ploua cu găleata sau luminile de pe stâlp care stau aprinse la prânz și seara nu … Evident, utopică perspectivă.
Nu în ultimul rând, dacă se transmite „Notre DRAME“, nu-i destul de clar că oamenii vor să le fie respectată drama lor? În tăcere, cu … A? Trebuia desenat?
Numai de bine!
Văru
