La partidoi e agitație. Da. Vin alegerile pă filială și lumea e-n fibrilație, mai ceva ca la venirea lui Jimmy Carter la București, că, deh, e vorba de funcții, poziții, depoziții etc.
Se fac presupuneri, rămășaguri, se visează la vedere și cu ochii închiși, cam ca pe vremea lui Ilescu. Una din cele mai aprige pretendente la un fotoliu de vice este doamna Camelia, care mai nou cere garanții de la votanți, ca nu cumva să pățească ca dom Surdu, ce-o fost pupat pe față și … nevotat pe la spate.
Mai mult, din fieful domniei sale transpar vorbe printre măsele, cu iz de „scrisoare pierdută“, ca nu cumva să se trezească cineva s-o lucreze la manopere, că e nucleara cât casa. Adică … ori suntem, ori nu mai suntem.
Acuma, zău, nu știu cum gândește distinsa doamnă, dar dacă în partidul de adopție nu are notă de trecere, cum mama ciorilor i-o trecut prin neuron că ar vrea să fie primăreasă?
