Călin Ciobotari
În mod cert, arta regizorului s-a impus și ca una a medierii, a negocierii de sensuri între o poveste clasică ce vine dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat și un spectator contemporan ce așteaptă ca teatrul să-i procure sentimente de recunoaștere, de familiaritate tematică. Uneori, regizorul îmi apare asemenea unui pacificator aflat la intersecția unor conflicte pe care se vede silit să le rezolve. Alteori, din contra, regizorul are alura unui terorist care ia ca ostatic textul clasic silindu-l să se comporte ca unul contemporan. Nu de puține ori, negocierile eșuează, câmpul de luptă umplându-se de victime: personaje măcelărite, spectatori plictisiți sau contrariați etc.
În spectacolul său de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, „Mult zgomot pentru nimic”, regizorul Radu Nica reconstruiește povestea shakespeareană pe un sol dramaturgic de o prospețime seducătoare. Operează lucid și fără îngândurări canonice în interiorul hățișurilor textuale, limpezind situațiile, organizându-le și concentrându-le într-un scenariu valid, care nu îl trădează nici pe Shakespeare, dar nici pe spectatorul de secol XXI. Din cele 18 personaje inițiale reține doar 8, așezându-le într-o matematică scenică ce favorizează conturarea relațiilor clare, dinamice și bine articulate. Deși nu pare în mod manifest interesat de vechea dispută dintre „nothing” și „noting” (se spunea că „Much Ado About Nothing” e, prioritar, o piesă nu despre „nimic”, ci despre „notare”, „observare”, „supraveghere”, în epocă „nothing” și „noting” având pronunții similare), dublează stratul comic, de suprafață, cu un substrat politic, pe alocuri atât de explicit, încât râsul îngheață pe buzele spectatorilor. Se râde, de altfel, destul de puțin la această comedie ceea ce pentru unii ar putea fi mai degrabă o slăbiciune, decât o virtute a spectacolului.
În altă ordine de idei, aristocratele personaje shakespeariene sunt înlocuite la Nica de exponenți ai zonei gri social-contemporane, interlopi ce își au propriile războaie, dar care evocă voința de putere și violența specifică lumilor lui Shakespeare. Nimic nu s-a schimbat decisiv în structura umanului, ci doar s-au redesenat anumite roluri sociale. Don Pedro, prințul lui Nica, este un prinț „etnic”, cu lanț gros la gât, cu pantofi roșii și hlamidă albă, amestec bizar, dar recognoscibil între manelist, țigan a la Kusturica, parodie de Freddie Mercury, Prince și Premii Gopo la un loc. Pe Benedick, nobilul din Padova, regizorul ni-l arată tatuat, în geacă de biker, la fel precum Claudio, nobilul florentin,a cărui cicatrice imensă definește implicit „CV”-ul personajului. De partea cealaltă, Leonato, politicianul-gazdă, are costumație de cowboy; e, desigur, un imitator, unul ca atâția alții care încearcă să pară altceva decât este. Don John, fratele prințului, e un fel de mall-boy; pare străin de violența fizică, pe care, însă, o suplinește din plin printr-o violență a gândului. E aceasta România prezentului? Nica încearcă să răspundă afirmativ: înlocuiește, bunăoară, balul cu o petrecere a măștilor populare românești, iar dansurile de salon, cu Suite moldovenești. Idee frumoasă în sine, însă aflată în discordanță – estetică și ideatică – cu ansamblul montării. La fel, gratuită și nemotivată mi s-a părut instalația de neoane ce se instituie ca fundal al scenei balului.
Singurul obiect de decor îl reprezintă o pantă decupată pe interior, soluție la care apelase cu ani în urmă și Antonella Cornici, la Teatrul arădean, în spectacolul „Aproape de tine, încă”. Dacă la Cornici panta, cu înclinație mai mare, indica dificultatea ascensiunii spre ideal, spre superioritate morală, la Nica panta e mai degrabă o oglindire a societății, a ierarhizărilor sociale și a bulversării acestor ierarhii. Uneori rezolvarea aceasta scenografică pare o soluție foarte bună, alteori, însă, în special în scenele care implică relaționare erotică, ea rămâne la nivelul de element neintegrat. Liniile de lumină – roșie, verde – ce îi marchează marginile interioare nu clarifică suplimentar spectatorul.
Permanent în spectacolul lui Nica, alături de personajele oficiale, un altul este omniprezent: teatrul însuși. Teatrul este de față la întâmplările acestea; îi vedem pereții negrii, zărim stingătoarele de incendiu, reflectoarele, ștăngile și toate celelalte elemente care franjurează realist-brechtian povestea. Se joacă mult în buza scenei, actorii ni se adresează, vin dintre noi, se așează între noi, ne vorbesc despre noi, lumina e când pe scenă, când pe sală, Shakespeare e când în viață, când în teatru, iar spectacolul se deschide inteligent (și) către un comentariu asumat asupra a ceea ce ni se arată, dar și asupra artei în general.Adeseori nu guști până la capăt comedia shakespeareană tocmaipentru că te fură mecanismele de facere scenică ale ei.
Cred că punctul forte al montării de la Piatra Neamț ține de modul în care sunt desenate și asumate personajele, ajutate în mod esențial de foarte reușite costume și accesorii (scenografia este semnată Iulia Gherghescu). În Don Pedro, Mircea Postelnicu compune un lider violent, bășcălios, dar și cu vagi licăriri de uman, contrapunctat de Emanuel Becheru, într-un Don John comic-malefic, sortit să rămână mereu în umbra fratelui. Încântător jocul Sabinei Brândușe în Beatrice, impecabilă, deopotrivă, în secvențele ironice și în cele dramatice, puternică și sensibilă, feminitate strălucitoare într-o lume a masculinității dezlănțuite, scorpie și înger în egală măsură. Andrei Merchea Zapotoțki construiește practic doi de Benedick, unul pre-îndrăgostire, altul post-îndrăgostire, ambii credibili și ofertanți prin particularități radical diferite. Relațiile scenice cu Beatrice sunt sarea și piperul spectacolului. Savuros și venal, patern și obedient, expert în supraviețuire și prosperitate, Leonato este opera lui Tudor Tăbăcaru. Partituri bune au și Valentin Florea (Claudio), Cătălina Bălălău (Hero) și Dragoș Ionescu (Borachio).
Chiar dacă nu va da mari satisfacții spectatorului de duzină pornit spre teatru în căutarea distracțiilor facile, spectacolul lui Nica se impune prin curajul abordării, caracterul polemic și provocările pe care, în mod subtil, le conține. E o construcție inteligentă ce negociază fără excese inutile distanțele dintre ieri și azi, dintre ce a fost și ce a devenit omul, dintre dragoste și interes, dintre feminin și masculin, dintre societate și teatru. La fel cum Radu Nica ne reconfirmă că este un negociator înnăscut…
Teatrul Tineretului Piatra Neamț – „Mult zgomot pentru nimic”, după W. Shakespeare, traducere de Lucia Verona. Regia: Radu-Alexandru Nica. Scenografia: Iulia Gherghescu. Consultanță coregrafică: Anda Maria Acristinei, Chiara Chiavetta. Asistenți regie: Rhea Bîrsășteanu, Irisz Kovacs, Tudor Nicorici, Ana Maria Țârlea. Rochia de mireasă: Agnes Toma. Distribuția: Mircea Postelnicu, Emanuel Becheru, Andrei Merchea Zapotoțki, Valentin Florea, Dragoș Ionescu, Tudor Tăbăcaru, Cătălina Bălălău, Sabina Brândușe. Data premierei: 30 martie 2019.