Dionisie Vitcu
Anii ’60 ai secolului trecut au fost pentru şcoala românească de teatru, pentru generaţia mea, perioada cea mai fertilă şi promiţătoare. Ceea ce conta, în primul rând, era calitatea profesorilor implicați în selectarea şi pregătirea unei noi pleiade de artişti, capabilă să se ridice la nivelul celei contemporane formată şi crescută de Nottara şi şcolită la Paris, Viena şi Berlin.
Oficiau la vremea aceea pe altarul zeiţei Thalia: G. Storin, L.S. Bulandra, G. Vraca, G. Ciprian, Aura Buzescu, Sonia Cluceru, Tantzi Cutava… Erau în culmea gloriei marii actori comici din trupa lui Sică Alexandrescu în frunte cu Vasiliu-Birlic, Giugaru, Calboreanu, M. Anghelescu, A. Munteanu, Ramadan… Să-i vezi de aproape, să ştii că profesorii tăi, Beligan, Finţi, Dina Cocea, Şahighian, I. Olteanu… fac parte din aceeaşi familie de artişti celebri, să stai cu ei, să primeşti de la ei misterul actorului, ascultându-i numai ochi şi urechi, ca să ai ce povesti cândva, poate mâine, trecutul de azi. Era ceva înălţător şi numai un suflet atins de aripa poeziei poate simţi, spune şi duce mai departe misterul. (…)
La început ne ataşasem de marele pedagog Ion Cojar. Iani, cum i se spunea, era tânăr, apropiat de vârsta noastră, prietenos şi obsedant. Lucra cu studentul şi, până nu-i ieşea aşa cum dorea el, nu scăpai. Era iubit de toată lumea studenţească din Institut. Noi, bobocii, l-am cunoscut mai bine chiar din primele zile ale studenţiei fiind angrenaţi în celebrul spectacol, Poemul lui Octombrie de Maiakovski, unde spre surpriza şi bucuria mea am primit Diploma de onoare pentru interpretarea unui speculant. O păstrez şi astăzi şi mă uit ca la un odor preţios. Este actul de încredere, prima dovadă oficială că pot face teatru!
Din ce motive nu ştiu, poate din gelozie (în teatru se poartă), Ion Cojar n-a mai continuat munca la catedra de Artă a actorului, dar ne-a urmărit mereu, până s-a stins. După Iani Cojar s-au mai perindat la clasa noastră câţiva teatratori onorabili de care nu m-am ataşat şi care au dispărut din viaţa noastră aşa cum au intrat. (…)
„Copii, suntem fericiți, vine la noi Penciu!”
Printre noi, studenţii anului III, era un tânăr şcolit şi rafinat, copilul unui actor de la Teatrul Armatei. Cătălin Dodu era suplu şi frumuşel, dotat cu multe calităţi ce-l recomandau pentru a ajunge june prim în teatrul românesc. N-a avut noroc, s-a prăpădit într-un grav şi stupid accident de maşină. Cătălin ştia multe şi de toate. Într-o după amiază însorită de toamnă, cum eram adunaţi în clasa noastră, la etajul IV, în superba clădire Liga Culturală, de la Podul Izvor, Cătălin, vesel şi entuziast ne-a adus vestea: „Copii, suntem fericiţi, vine la noi Penciu!”. Unii, foarte puţini, cei din Bucureşti, ştiau cine-i Penciu, dar pentru noi, cei ce rămăsesem în tablou vivant, a reluat apăsat: „Vine asistent la clasa noastră regizorul Radu Penciulescu!”.
Ne făcusem un obicei din a rezema pereţii în faţa liftului când soseau maeştrii la cursuri. Ne era drag să-l vedem pe Ion Şahighian, elegant, academic, cu pas uşor măsurat, trecând prin faţa noastră, bucurându-ne că uneori îşi oprea o clipă privirile pe chipurile noastre şi ne răspundea la salut. Eram fericiţi când dam mâna cu maestrul Costache Antoniu, rectorul Institutului; în treacăt, punea întrebarea: „Ce faci drăguţă, de ce nu te bărbereşti?”. Se oprea, căuta în portofel 25 de lei şi zicea: „Mâine să vii bărberit!” (…).
Şi, cum şedeam noi aşa, pe uşa liftului a apărut un tânăr pe care noi nu-l mai văzusem. Avea în înfăţişare ceva deosebit, părea un tânăr din ţinuturile Caucazului. Era artist, dar nu dintre cei cunoscuţi de noi pe atunci. Înalt, suplu, cu alura sportivului de atletism, cu faţa ovală, cu ten uşor măsliniu, tuns scurt cu freză brună, cu fruntea înaltă, cu sprâncene negre frumos arcuite, cu privire senină, melancolic, puţin îngândurat, dar repede înseninându-se, cu nasul drept, comisura buzelor armonios desenată pe chip zâmbitor, uneori cu râs mocnit, elegant şi cu gust îmbrăcat totdeauna, totdeauna altfel. L-au recunoscut colegii mei pe Radu Penciulescu. A intrat în clasă împreună cu noi şi s-a aşezat în rând cu noi. Aşa a fost prima întâlnire cu marele regizor, profesorul nostru, marea personalitate a teatrului românesc din a doua jumătate a veacului trecut. Nu-mi aduc aminte, sau n-am fost eu atent, dar nu l-au primit şi nu l-au recomandat oficial, aşa cum trebuia s-o facă cineva.
Tânărul nostru profesor era sociabil şi se purta firesc. Ne privea, ne asculta, fetele erau guralive şi mai îndrăzneţe, dar tânărul artist venit între noi nu se arăta pofticios la cadânele miezoase. Şi, cu umorul specific, duios, prudent, uneori cu un rictus amar în colţul gurii, jovial, ne aducea pe cărare la lungul drum al teatrului către artă. N-avea obiceiul să se bage peste şef, să ne dea explicaţii, sau să facă corecturi, deşi se vedea limpede că nu-i plăcea ce vede pe scenă. Respecta gustul, metoda, programul şi priceperea celui care conducea clasa. Şi, fiindcă nu se băga peste rând, în pauze ne adunam în jurul lui şi-l provocam. Prietenos şi cu tact, fără a stârni animozităţi, lipsit de morgă, ne trata pe toţi delicat cu atenţie şi înţelegere. L-am surprins că în timp ce vorbea, deşi eram în spatele grupului, mă privea atent şi parcă-mi vorbea numai mie. Mi se părea. Fuma pipă şi mai mult juca decât făcea rotocoale de fum, fum care avea un miros foarte plăcut parfumat. Ținea un fel de curs teoretic de arta actorului. Şi înţelegeam atunci că nu trebuie să maimuţărim pe cineva. Cu înţepături elegante înţelegeam de la el, din felul său de a gândi, că nu agrea metoda folosită la clasă; mi-am dat seama că pe Radu Penciulescu îl interesa arhitectura teatrală, nu modul cum se fabrică mortarul şi cărămizile, dovadă că în foarte scurt timp a devenit profesor la clasa de regie unde a lansat mari personalităţi în teatrul românesc, şi nu numai.
„Luminos şi jovial, delicat şi sensibil, sclipitor şi inteligent…”
Uneori nu-mi plăcea nici mie cum se lucra în clasă. Cum n-aveam curajul şi nici arsenalul cu care să-mi justific mârâiala nemulţumirilor mele, Penciu liniştea cu un gest pe ceilalţi guralivi şi mi se adresa cu oarece interes… „Ce vrei să spui, Vitcu?”… Lăsam privirea-n jos, sau mă dădeam în spatele unui coleg. M-am găsit de mai multe ori în situaţia asta şi mă bucuram în sinea mea că Radu Penciulescu mă cunoaşte.
Norocul a făcut să lucrez cu marele regizor în teatrul nostru, la Casandra, piesa lui Paul Everac, Costache şi viaţa interioară. Piesă contemporană, pe linie, aşa cereau autorităţile. Făceam un rol de compoziţie, Boţogan, şi mă străduiam să fiu şi bătrân, şi înţelept şi cu umor. Mă străduiam cu puterile mele să caut adevărul de dincolo de cuvânt, firescul adevărului teatral, nu jucat. Să dau un sens tăcerilor, să inventez pe tema dată fără să ies din conceptul scenic, firesc şi simplu, să am nobleţe, luciditate, pasiune. Şi în toate la un loc, într-un snop pe ogorul creaţiei, să dovedesc talent. Asta cerea profesorul meu de la toţi care doreau să fie artişti. Prea mult ni se cerea fără dictatură de la domn’ profesor.
Luminos şi jovial, delicat şi sensibil limpezea lucrurile sclipitor şi inteligent… dar, îţi venea să abandonezi teatrul şi să-ţi aduci aminte de zisa lui moş Costache Antoniu: „Drăguţă, sunt şi alte meserii!”. Cum eram cruzi, după ce ieşeam din Casandra, uitam până a doua zi ce auzisem despre teatru şi despre slujitorii scenei de la ilustrul nostru profesor. Ne aminteam a doua zi când intram în repetiţie şi, când dam de Penciu, ne apucau frisoanele, asta nu de frică, nu. Mai exista în firea noastră sentimentul de jenă, de ruşine că ne lipseau multe din cele ce le dorea profesorul de la noi. Până la urmă târâş-grăbiş, am scos-o la capăt, reuşind de câteva ori, în truda urcuşului, să-i provocăm surâsul jovial atât de scump nouă, când vedea sub reflector cum apăream prinzând relief. Cum n-avea mână liberă, spectacolul Costache şi viaţa interioară n-a fost o reuşită artistică şi cronicarul revistei Teatrul ne-a ciupit pe noi, dar l-a agăţat şi pe Radu Penciulescu. A trecut peste eveniment jovial şi cu zâmbet, râzând chiar.
Am auzit atunci şi-am încercat să învăţ ce-ar trebui să ştiu despre echipă, despre trupă, despre colectiv, despre concepţie şi afinităţi artistice, despre cultivarea personalităţii, despre omul liber.
Să ne amintim că erau anii ’60 ai secolului trecut şi toate astea le auzeam în pauze, când regizorul Radu Penciulescu îşi pregătea pipa şi citea pe frunţile noastre fără riduri, golul din noi, sau, altfel spus, ce-ar fi trebuit să ne preocupe la început de drum.
După spectacolul de la Casandra, examen de absolvire, urmărit şi analizat de specialişti, văzându-ne nemulţumiţi de note, meşterul Radu Penciulescu ne-a îmbălsămat orgoliul rănit: „Nici un actor nu iese pe scenă cu carnetul de note… nota ţi-o dă publicul, în fiecare seară”.
Profesorul nostru era atât de apropiat de noi încât începusem să visăm. Se înfiinţase Teatrul Mic, el devenise Directorul general al teatrelor şi ne puneam speranţa în… poate, poate…
După ce-am ajuns la Teatrul din Piatra Neamţ, lovindu-mă de inerentele greutăţi, măcinat de îndoieli, m-am plâns profesorului nostru. I-am scris, fără să aştept răspuns. Mi-am răcorit sufletul. I-am căutat spectacolele şi m-am entuziasmat de fiecare dată de echipa formată de el. Am învăţat din mers ce înseamnă să cauţi norocul într-un colectiv de elită, cum să te încadrezi într-o distribuţie şi ce se aşteaptă în „adevărul de dincolo de cuvânt, în jocul tăcerii de pauză”.
Când un coleg de-al meu l-a întrebat „când într-un spectacol e cea mai bună regie?”. zâmbindu-i şi privindu-şi pipa, i-a răspuns: „când nu se vede?”. Am înţeles că trebuie să medităm la acest răspuns cu bătaie lungă. (…)
Încerc să întârzii trecutul şi cum nimic şi niciodată nu-i prea târziu, îi mulţumesc acum Profesorului nostru, Radu Penciulescu, pentru tot ce ne-a învăţat la început de drum.
(sursă foto: Teatrul Azi)
