Andra Tarara a absolvit Facultatea de Film, secția Imagine de Film și Tv, din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” București (2016). Are un masterat în antropologie vizuală la SNSPA București, Facultatea de Științe Politice, Studii Vizuale și Societate (2018). A venit la Iași cu proiectul „Necunoscuți în 3 dispoziții sau <privește cum lumea mea se dematerializează!>”, pe care ni l-a arătat în Re-GENERATOR. Micro-festivalul de arte performative, derulat la Teatru Fix în perioada 19-23 februarie. (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: Povestește-ne de unde a plecat ideea realizării acestui video-eseu pe care l-ai prezentat la Iași.
Andra Tarara: Filmările care stau la baza eseului sunt ceva mai vechi, de acum vreo patru ani, când eram studentă la Facultatea de Film, secția Imagine de film și tv, din cadrul UNATC București. În școală se făcea mult cinema clasic și era ideea asta standard că aparatul de filmat nu trebuie să se simtă, trebuie să fie cât mai invizibil; că e acest ochi mecanic super neutru care filmează ca un observator obiectiv, fără a influența în vreun fel realitatea din fața lui. Mie nu mi se părea așa, mă interesau filmul documentar și alte chestii mai experimentale. Filmam destul de mult, și atunci, ca și acum, în afara proiectelor pe care le aveam – filmam ce vedeam – jurnale personale, observaționale pe stradă. Și acolo îmi făceam de cap. Mie îmi plăcea să mișc camera, să îi atribui în mod direct o privire umană, subiectivă, și în același timp îmi plăcea ca oamenii să reacționeze spontan la cameră, să se uite în ea dacă au chef. Mă enervau convențiile și mi se păreau complet artificiale mai ales pentru cum voiam eu să lucrez. Așa au rezultat bucățile video alese. Unele sunt resturi de material din proiecte de școală, altele sunt filmate complet random, fără vreun gând inițial.
Montajul în formula asta e recent, de vreo câteva luni. Cred că mai întâi a fost fix pariul ăsta formal, care m-a făcut să adun fragmentele astea – am luat o situație cotidiană banală, în care ceea ce se schimbă de la un fragment la altul este perspectiva camerei de filmat. Cum se uită camera la lumea aia. Și asta de fapt mi se pare esența cinemaului – cum te uiți la lume? cum reprezinți ce e în fața ta?
L.L.: Cum ți-ai ales subiecții pe care i-ai filmat?
A.T.(zâmbește): Nu i-am ales. Ba da, mint. Pe cei care apar la prim-plan într-unul dintre fragmente i-am cam ales. Dintre toate grupurile de pe plajă, m-am oprit la unii mai degrabă decât la alții. Din intuiție presupun, filtrați și de acordul lor de a fi filmați. În celelalte două fragmente chiar nu am ales decât de unde filmez și când dau REC & STOP.
L.L.: Ai lăsat, deci, și întâmplarea să decidă…
A.T.: Da. Sunt fix oamenii care au trecut pe stradă, prin fața aparatului de filmat, în momentul ăla.
L.L.:Ce au în comun persoanele surprinse? Ce-i definește?
A.T.: Cred că tocmai întâmplarea asta de a fi în același timp, în același loc. Sincronul – eu și ei și camera, toți acolo.
L.L.: Ce stări de spirit aveau? Ce se citea pe chipul lor?
A.T.: Ha! Eu am încercat să pun în filmare ce-i în capul meu, nu ce-i în al lor.
„Am uneori momentele astea depresive în care încep să mă închid în capul meu…”
L.L.: Ce înseamnă acest proiect pentru tine?
A.T.: E o pornire foarte personală, legată cel mai mult de ultimul fragment. Eu am uneori momentele astea depresive în care încep să mă închid în capul meu. Și atunci mă cam sperii de mine că devin super egocentristă și mi se pare că mă uit în jur cu multă indiferență și pasivitate și trec pe lângă oameni și parcă nu-s chiar reali, parcă nu-s tot la fel de umani ca și mine, parcă-s parte din decor dacă nu interacționez cu ei – opusul lui „SONDER” cum ar fi.
L.L.: Îi judeci mai mult sau mai puțin, acum?
A.T.: Acum încerc să devin mai atentă și mai empatică.
Adică stăteam și mă gândeam că așa cum mă uit eu la lume atunci când sunt în capul meu, probabil cam tot la fel se uită și psihopații. Am început să mă îngrijorez. (râdem)
Pe de altă parte, îmi dau seama că acum îmi e și destul de greu să vorbesc despre asta. Am avut o perioadă bună în ultima vreme, n-am mai avut stări așa nașpa. Cam de când am montat video-ul de fapt. Atunci eram în depresia post-școală, depresia de ce-naiba-fac-cu-viața-mea-acum-?!?. Acum s-a mai așezat treaba, așa că par îndepărtate lucrurile astea, pare că nu o să mi se mai întâmple niciodată, că n-am să mă mai simt niciodată așa. Dar știi cum e, depresiile pândesc după colț.
„Cred că e mai mult problema noastră că nu știm să ajungem la oameni”
L.L.: Proiectul conține trei stări…?
A.T.: Exact. Sunt oameni pe stradă, o mulțime. Ce diferă este modul în care eu mă uit la ei prin intermediul aparatului de filmat. Cum mă uit la ei în funcție de ce simt eu.
L.L.: Cum crezi că primește publicul asemenea produse artistice?
A.T.: Nu cred că există suficient de mult conținut, cel puțin în zona asta de instalații video, video de galerie. Nu suficient cât să fi format o obișnuință pentru public.
Pe de altă parte mă tem că e vina noastră (a artiștilor) că toate chestiile astea rămân foarte elitiste și oamenii au impresia că nu-s pentru ei, că ei nu înțeleg, că sunt doar pentru câțiva inițiați. Cred că e mai mult problema noastră că nu știm să ajungem la oameni, nu știm să vorbim pe limba lor. Eu îmi pun problema asta tot mai mult.
Între cinema și video
L.L.: Participarea la ediția pilot de la Teatru Fix înseamnă…
A.T.: Înseamnă că abia aștept să văd cum reacționează publicul. Eu în mare parte lucrez în cinema și acolo e o chestie de mult mai lungă durată – de când îți vine ideea mai stai vreo patru ani până la premieră. Pentru mine asta e super frustrant, căci simt nevoia de reacție, altfel pierd măsura lucrurilor și uneori și entuziasmul – satisfacția lucrului bun făcut și scos în lume e atât de îndepărtată, la capătul tunelului.
Pe video mi se pare altfel. Ai altă viteză de reacție, dar și altă economie a mijloacelor. Pe mine mă interesează din ce în ce mai mult să lucrez așa și cred că se pretează cu ușurință pentru tot felul de contexte.
(Lavinia Lazăr este masterandă a Facultății de Teatru din cadrul Universității de Arte „George Enescu” Iași)
