Călin Ciobotari
Sala de așteptare a unui spital. Camera infirmierei, scaune, canapea. În centrul scenei o intrare-hublou ascunde patul pe care se suferă și se moare, spațiu secund la care, la răstimpuri, ni se permite accesul. Cumva, ne aflăm în anticamera morții. Decorul de culoare deschisă devine uneori suport pentru proiecții video: o portocală gigantică ce evocă planeta, brațele imaginare ale unui personaj, trimiteri la Edwuard Burne-Jones, Spilliaert, Arnold Böcklin…
Suntem în una din lumile lui Radu Afrim, a cincea creată la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, de astă dată plecând de la piesa lui Vîrîpaev, Dansul Delhi, cea despre care autorul ei, într-un interviu publicat în caietul de sală, spunea că „e un text care nu se joacă, ci se interpretează ca o partitură muzicală”.
Ce este dansul Delhi? O generoasă metaforă despre frumusețea născută din suferință, despre viață și moarte, despre bucurie ca prelungire a durerii, despre farmecul nelumesc al unui fier încins care îți străpunge inima. Poveștile din spectacolul lui Afrim amintesc de acel caleidoscop, fascinantă jucărie a copilăriilor noastre, a cărui simplă rotire reorganizează la nesfârșit mărgelele colorate de sticlă din interior. Toți experimentează, într-un fel sau altul, moartea. Moartea este inevitabilă, la fel cum inevitabil este și dansul. Viața ca un continuu dans pe muzica discretă a inimilor ce bat. Unul dintre cuvintele-temă ale spectacolului este „inimă”. Afrim construiește și vizual pe acest subiect, o inimă imensă, dezvelită în prima parte, asistând impasibilă din dreapta scenei. Uneori uiți de ea, tratând-o ca pe un banal obiect de decor, alteori privirea o caută, cu amalgam de stări. Cât de des ne reprezentăm vizual propriile inimi, cele ce ne asigură ritmurile pe care ne dansăm viețile?
Orice referire la destin sau la divinitate lipsește din textul acesta poetic și straniu al lui Vîrîpaev. Nu vedem decât o specie – specia umană – nespus de singură, repetând la nesfârșit ritualurile cosmice ale lui a fi și a nu fi. Nu poți ieși din blestemul acestei conjuncții – a fi și a nu fi. Nu mai e vorba acum despre faimoasa întrebare hamletiană, ci pur și simplu de succesiunea indestructibilă, repetitivă, exasperantă a lui a fi și a nu fi.
E nespus de tentant în spectacolul lui Afrim să urmărești jocul acesta de-a eterna disoluție și reapariție a omenescului. Te afli mereu între un Prometeu sfârtecat la nesfârșit de vulturul său inutil și Sisif, cel ce te privește peste umăr atunci când își împinge la deal bolovanul, inutil și el. Căci, în definitiv, la ce bun toate astea, cui servește infinitul carusel, infinitele urcări și coborâri în și din viață?!
Scenografia lui Cosmin Florea pare făcută să integreze video-creațiile lui Andrei Cozlac. E rece, neutră, cu discrete inserturi surprarealiste, cu spații ce ni se arată pe adâncime și cu câteva flash-uri ale unui out-door înșelător. Ce e afară? Ce este dincolo de spațiul acesta care se deschide doar spre moarte? In-door-ul este atât de pregnant, atât de bine definit, încât atunci când intră în scenă, personajele nu par să vină dintr-un „afară”, ci cumva par că ies din ele însele. Substratul muzical insistă pe configurări ambientale, evocând sonorități vagi ale unei Indii îndepărtate și exotice, ritmuri latente ce activează în spectatori felurite deja-vu-uri, atonalități ce te plimbă pe fragilele axe dintre nefericire și fericire. Cele două fragmente recognoscibile, „Don t Stop The Dance”, al lui Bryan Ferry, și „Reincarnation”, al lui Susanne Sundfor, completează un univers sonor complicat tematic.
Cred că doar Ada Lupu avea resursele pentru a construi un personaj precum Caty, în care coexistă frumusețea și urâțenia acestei lumi, în care splendoarea și bucuria de a trăi se împletesc cu suferința și deznădejdea. Ada aduce în rol unul dintre marile ei haruri actoricești, aliajul acela aproape nelumesc dintre forță și fragilitate care vorbește atât de clar despre tocmai contrastanta esență a naturii umane. Uneori întunecată, tenebroasă, alteori urmărită de ecourile propriului ei râs, Caty, cea pe care a ales-o Dansul, ne amintește, într-o poeticitate crudă, că într-o zi vom muri. Îi privim mișcările, contemplăm în ea exploziile vieții, îi ascultăm inima, îi simțim sfârșitul, ne contopim cu acel sfârșit… Specială, profundă, atât de intensă în scenă, Ada are nevoie de astfel de roluri pentru a-fi-în-artă la nivelul la care știm că poate fi.
Tatianei Ionesei îi iese un savuros personaj, aristocrat, vulgar și boem, contrapunct la poeticitatea generală a spectacolului. Rochia ei galbenă cu picățele e pata de culoare de care ne agățăm uneori pentru a rezista griurilor apăsătoare din Dansul Delhi. Mi-era dor de Pușa Darie, pe care, în ultimii ani, am simțit-o risipită în roluri care îi erau mici. Acum, în mama bolnavă de viață și de cancer, m-am bucurat să-i regăsesc vâna de actriță foarte puternică. E o fericire de spectator să le vezi pe Tatiana Ionesei și pe Pușa Darie în relație scenică. Secvența în care cele două vorbesc și râd despre moarte este de colecție…Livia Iorga ne arată și în acest spectacol picioarele, așa cum o face de vreo douăzeci de ani. Acum, spre deosebire de alte dăți, o face gratuit, frivolizînd un personaj trist și profund pe care, în rest, îl conturează admirabil. Chiar nu știu cum să interpretez prestația lui Dan Prisacaru: are multe momente bune, produce tensiune, emoție, însă sunt și momente când se simte lipsa de experiență. Dansul său, pe muzica lui Bryan Ferry, ar fi trebuit să fie unul dintre momentele memorabile ale spectacolului, ori este departe de a fi așa ceva. Personajul Marinei Munteanu este, dacă pot spune așa, unul defavorizat din dramaturgie, inconsistent și prea efemer în narațiunea generală. Rămâne mai mult o umbră de personaj. Și Dan, și Marina, ambii studenți în anul II, la clasa profesorilor Emil Coșeru și Tatiana Ionesei, promit foarte mult. Sper ca experiența Afrim să le prindă bine.
Nu m-au convins interacțiunile cu publicul. Sunt formale și prea rare pentru a genera vreun efect semnificativ. La fel, finalul deschis, în care actorii (nu personajele!) ne vorbesc, poate prea patetic, despre fericirea comună a noastră, cei ce suntem ramuri ale aceleiași, unice, linii, mi se pare sub valoarea generală a spectacolului.
Dansul Delhi este un spectacol de stare. Rezonezi cu el dacă te deschizi, dacă accepți să asculți pulsațiile latente ascunse sub straturile unor povești ce se continuă, se reiau, se deghizează una în cealaltă. Asumat poetic, spectacolul se refuză raționaliștilor acestui timp, pragmaticilor și celor care, în general vorbind, privesc inima doar ca pe o afacere a …anatomiei.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Dansul Delhi, de Ivan Vărăpaev, traducere de Elvira Rîmbu. Regia: Radu Afrim. Scenografia: Cosmin Florea. Video: Andrei Cozlac. Asistent regie: Simona Ionelia Țăruș. Distribuție: Ada Lupu, Tatiana Ionesi, Dan Prisacariu, Pușa Darie, Livia Iorga, Marina Munteanu. Data premierei: 22 februarie 2019.
