Ideea de bună creștere include printre altele și adoptarea unui cod de conduită verbală unanim acceptat, ce nu înghite trivialități, agramatisme sau orice derapaj de la normele literare cât de cât vizibile în spațiul comun, altfel spus, nimic din ceea ce ne face să roșim ori să ne simți …într-un anume fel. Prost. Să remarcăm, această idee acoperă relația părinte-copil, maestru-discipol, adică diferențele majore dintre oameni fie că e vorba de statut social, competențe, raporturi de rudenie etc. Deci se manifestă în spațiul interpersonal, ca un catalizator al armoniei. Bun. Pe cale de consecință, aceeași idee de bună creștere ar trebui să iradieze și-n spațiul public. Pentru că dacă o țară bogată e formată din cetățeni bogați, și o țară cu bun simț ar trebui să aibă același atribut pentru cei ce o populează și definesc. Și dăm cu fruntea de MUIE PSD, sintagmă a cărui sens îl știm cu toții. Dacă o luăm de bună, respectiv ornată cu atributele din debut, înseamnă că ar trebui să ne ocupăm cu aprindere de raportul pe care-l onorează – guvernați vs. guvernanți.
Păi, dacă se folosește de către guvernați, sintagma trădează o crasă lipsă de bun simț a marii majorități, lucru deloc plăcut simțurilor. Asta la prima vedere. În profunzime, o anume deontologie ne îndeamnă că se cade să privim folosirea acestei sintagme și ca o pedeapsă ce relevă specia guvernanților. Evident, istoria recentă ne-a relevat suficiente exemple de neamuri proaste, pentru care manopera enunțată nu le este străină și care nu mai roșesc nici cu pudra dată pe obraji. Și am spune – „Bun, dar chiar în halul ăsta?“ Da. Pentru că la o trecere în revistă a emanațiilor culturale ale patriei în ultimii treizeci de ani vom înregistra tone de înjurături spuse în cel mai neoș stil, de la actori de birt, până la cei de național. Am zice că biata muie rostită în cor este foarte palidă și cu șanse puține de a eclipsa fiorul cultural al epocii fierului vechi, unde principiul „precum în cartier, așa și pe ecrane, file, ziduri“ se aplică cu maximă acuratețe. Ai mui pe stradă? Acum ai și pe marile ecrane. Vrei pizda mă-sii? Ai din belșug în publicații catalogate best seller. Și seria continuă.
Până la recenta apariție, care a rupt internetul, librăriile și preocupările de timp liber. Se intitulează „Suge-o Ramona!“. Că o fi Ramona din piesa lui Mărgineanu sau orice Ramonă cu apucături freudiene, zău, că nu importă. Creația este căutată cu asiduitate. În spații mici sau mai măricele întrebarea plutește – „Auzi? Ai citit Suge-o Ramona? … Nu? Vaaaaai “. Evident dacă n-ai făcut-o, musai trebuie să faci rost de ea. Consecințe? De la cartea în sine, nu prea. Meritul autorului este că reușește să proiecteze fără filtru o realitate pe care o știm – muia există și trebuie să ai mare grijă de care parte a procesului ești.
Dar partea cea mai bună e alta. S-a verificat că sexul vinde al dracului de bine. Dacă cineva se îndoia că românul nu citește, ei, de acuma să te ții. Mai dai pe piață vreo două cu Suge-o, apoi o replică cu Băga-ți-aș, plus niște Să te ... și pofta-i gata. Pot să mai încapă spre potolirea setei și un Nichita Stănescu, Marin Preda …
Văru
