Au răsărit la un moment dat niște vorbe, cum că nația română ar fi în postura broaștei puse la fiert, adică aidoma celei folosite în experimentul menit să ne edifice dacă nervii pot fi păcăliți împreună cu comitetul lor central, denumit generic creier, în diferite scopuri, nu neapărat fatale. Realitatea atestă cu prisosință că, da, cu amendamentul că din toată afacerea asta, batraciana iese cel mai prost.
În câte analize am văzut până acum, niciuna nu arunca cu vreo umbră de vină asupra vasului, asupra focului, asupra apei, ca să nu mai pomenim de factorul uman ce manipulează această logistică din istoria pomenită. Nimic. Zero absolut.
Și nu-i numai asta. Pe broască n-a întrebat-o nimeni dacă vrea să rămână în istorie în stare fiartă, extrapolând interogația, nici românii n-au fost. Să evocăm, așadar. Au apărut munți de portocale, mări de sucuri, oceane de gumă de mestecat, condimente și alte ingrediente de contrabandă, culminând cu vestitul ness, pentru care eram în stare să pierdem zeci de ore la coadă, ca să-l dobândim.
Au venit apoi electrocasnice, mașini, avioane, cai, pistoale, femei goale toate accesibile la un credit distanță, și ăla doar cu buletinul. Altfel spus, mrejele unei bunăstări efemere s-au înfiletat printre instanțele desemnate să judece la rece și ne-am trezit cu picioarele-ntr-un glod foarte dens, aproape de consistența betonului, din care … ieși dacă poți.
Creditele, că astea-s agregatele materiei vâscoase, fac ca existența celor ce le au, să fie aproape de cea a agoniei. Cu un pic de Robor în loc de drojdie, câteva picături de inflație – pentru aromă, plus o economie care duduie (accent pe prima silabă, please!) doar pe hârtie, fericirea inițială a dobândirii a ceva este ținută la granița dintre criză și comă, la dospit. Un pas greșit te poate arunca în nevroză, un șut bine pus, în biabet.
Este clar, că nimeni n-a știut despre ce vom ajunge, pentru că aplecări spre economie la scară națională – absente, plus îndrumători de nădejde, în același domeniu – canci. Însă, despre treaba asta au știut alții că este posibil.
Și au mai știut despre angoasa libertății, deosebit de prezente, după decenii de constrângeri, și despre potențialul locurilor, și mai ales despre calitatea oamenilor, începând cu Petre Roman, nea Nicu Văcăroiu, etc. … aflați, parcă, în sala mașinilor unei ambarcațiuni al cărei căpitan a fost abandonat, mort de beat, într-un bordel din Roterdam.
Restul ar fi can-can, dacă n-ar fi răsărit din jobenul laboratoarelor dușmanul universal. Soros. Păcatele ultimelor trei decenii fără ceva și-au aflat originea.
Arhitectul prăbușirii mioritice, dar și al altor spații, aflat la nivelul în care ești plătit să stai degeaba, ca să nu faci prostii, se poate bucura de intrarea în istoria campaniilor electorale într-o dublă calitate. Una discretă de potențial finanțator, alta de suprafață, cu tendință sigură de eșec, dacă este folosită în asocierea de imagine.
Să ne păstrăm, așadar, optimismul, că motivul Soroș va fi iar plimbat prin eter și zvonuri. Analizându-l, vom ajunge aproape de sursa generării lui și implicit a degenerării noastre, pentru că pe domnu Soros îl doare-n bascheți și de paralela 45, și de insula mare a Brăilei, bașca Catedrala Mântuirii Neamului ori prețul cartofilor la Odorhei.
