Iulian Nicolau este un arhitect ieșean consacrat, cu o experiență profesională de aproape un sfert de secol. Are o carte de vizită generoasă din palmaresul său făcând parte importante edificii civile și publice, blocuri de locuințe, parcuri industriale, centre de afaceri, reprezentanțe auto etc.
La Interviurile 7IAȘI, Nicolau vorbește despre ceea ce înseamnă mullt așteptatul PUG, consecinețele tergiversării adoptării acestui document, despre cum se construiește în Iași și despre modul în care simplii cetățeni ar trebui să se implice când vine vorba despre dezvoltarea orașului, fie că este vorba de proiecte imobiliare, trafic rutier ori calitatea vieții.
- De câțiva ani se tot lucrează la noul PUG. Cum vi se pare forma prezentată de Primărie în dezbatere publică? Ce îi lipstește PUG-ului și ce ar trebui modificat din proiectul supus dezbaterii?
Forma noului PUG, după atât de mulți ani de așteptare, nu poate fi decât… bună. Orice formă ar avea, orice indicatori ar cuprinde, orice limitări și/sau permisiuni ar însera, după 20 de ani, marele avantaj este că reușește să aducă acest oraș d.p.d.v. al reglementărilor urbanistice în noul secol. Sunt convins de faptul că, asemenea oricărui demers omenesc, este loc de mai bine, dar între incertitudinea unui lucru posibil și certitudinea imposibilului, eu o prefer pe cea de-a două.
Ce îi lipsește noului PUG ? Cred că e o întrebare la care nu poți răspunde pe scurt, atunci când îți dorești un răspuns profesional, tehnic. Dar, dacă este să dau un răspuns ceva mai concis, atunci voi spune că, după părerea mea, noului PUG îi lipsește o adevărată dezbatere publică. Îi lipsește cu adevărat implicarea cetățeanului, participarea activă a acestuia la viață cetății. Știm cu toții că într-o democrație deciziile se iau cu majoritate simplă. Dar a defini majoritatea, domnilor…asta este altceva. De aici și “democratia de compromis” pe care o trăim cu toții, zi după zi, în “frumoasa noastră țară”, în „iubitul nostru oraș”. Acest compromis apare în momentul în care tu, decidentul, trebuie să îți creezi majoritatea simplă pentru a reuși să miști lucrurile mai departe. Până aici, un aspect „organizatoric” de înțeles, cu atât mai mult cu cât, revenind la noul PUG, aspectele lui particulare, tehnice nu sunt chiar ușor de înțeles de către orice cetățean. Totuși, măcar privitor la aspectele simple, generale dar pragmatice, care țin de istoria locului în care s-a născut, de felul unic și egoist de a se raporta la mediul înconjurător, de istoria familiei sale și de viitorul copiilor săi, adevărată majoritate a apărătorilor educați ai cetății nu și-au spus cuvântul. Eu nu cred că în 20 de ani de studiu și așteptare nu s-a putut găsi pe parcurs 1 an pentru o informare temeinică a majorității cetățenilor și, prioritar, în atragerea acestora într-o dezbatere real democratică. Chiar dacă, viitorul noului PUG, după aprobare, va fi limitat scriptic la 10 ani, este foarte posibil că inerția „lucrului bine făcut” să ne ajute ca, peste 30 de ani să sărbătorim 20 de ani de la „expirarea” noului PUG. Și, în acest caz, „compromisul” despre care vorbeam anterior, pe cine afectează ? Și mai ales, pentru cât timp ?
- Întârzierile în adoptarea noului PUG au provocat discuții și scandaluri interminabile. Cu ce ne încurcă lipsa acestuia în momentul de față și ce plusuri va aduce adoptarea acestuia?
În primul rând ar trebui să înțelegem, detașându-ne de definițiile tehnice, ce este un PUG.
După părerea mea, un PUG este un act politic. Desigur, ambalat într-o formă tehnică, acoperitoare pentru toți participanții la negocierea acestui act politic. Iar când vine vorba despre negociere, aici apar la un loc, într-o încurcătură de nedescris, toate avantajele și carențele unei societăți democratice „originale”.
Pe primul plan sunt banii, firesc de altfel într-o societate capitalistă. Atunci când se întâmplă să vorbim însă despre un „capitalism de cumătrie” și regretabil, în România se cam întâmplă, atunci ceea ce este firesc, devine obligatoriu.
Pe de o parte sunt cei puțini, însă marii posesori ai banilor. Este absolut de înțeles, chiar îmbucurător, că fiecare entitate privată posesoare de teren sau construcție, să lupte pentru a fructifica posesiunea sa și să îi adauge o cât mai mare plus valoare. Și asta se întâmplă în relația de negociere cu decidentul, încă de la momentul începerii studierii PUG. Este până la urmă un act firesc, pe care unii l-au legiferat sub denumirea de lobby și care poate avea efecte pozitive pentru întreagă urbe, dacă este controlat cu ajutorul unui „filtru moral”. Efectul imediat însă nu este altul decât întârzierea elaborării studiului, de cele mai multe ori cu implicarea fermă a celor care vor, pe bună dreptate, să obțină profit maxim d.p.d.v. finaciar.
De cealaltă parte sunt micii proprietari, cetățenii obișnuiți ale căror proprietăți nu permit dezvoltări profitabile și care nu sunt direct interesați de un câștig finaciar, ci mai degraba…total dezinteresați. Ei sunt cei mai mulți, nu vor participa niciodată la decizie, nu vor cere, nu vor dezbate decât într-o foarte mică măsură, dar nici nu se vor mulțumi vreodată cu ceea ce primesc în urma negocierii. Aspirațiile lor sunt însă foarte importante în ceea ce privește viitorul pe termen lung al unui oraș deoarece sunt orientate spre cultură, societate, educație, sănătate, calitate a vieții etc.
La mijloc, decidentul trebuie să țină balanța în echilibru. În țările cu o democrație consacrată, acest aspect a fost demonstrat că fiind aproape posibil, acel „filtru moral” reușind să oprească în mare parte interesele impure. Momentan, în țările cu o „democratie originală”, banii mulți ai celor puțini, vor înclina balanța în defavoarea aspirațiilor mici ale celor mulți. Cu toate acestea, stă în puterea decidentului de a filtra cu maxim talent interesele financiare (repet: justificate și deosebit de importante d.p.d.v economic pentru dezvoltarea unui oraș) ale primilor astfel încât să nu afecteze major aspirațiile secunzilor, ajungând astfel la profit. Profitul vine astfel la final și este împărțit cu ajutorul PUG-ului de către toți cetățenii orașului. Ca exemplu, profit înseamnă în același timp și a avea drumuri mai bune, case între case și nu blocuri între case, spital regional, aeroport (inter)național (cu sistem de afișaj și sonorizare inteligibilă), parcuri, terenuri de sport cu acces public, săli de concerte, conferințe, spații expoziționale, școli, grădinițe, circulații fluențe, parcări, parcări, parcări…si multe altele.
Cu ce ne încurcă lipsa PUG-ului? Simplu, generează lipsă profitului. Ce „plusuri” va aduce adoptarea PUG-ului? Realizarea profitului, deci…un „plus”.
- În spațiul public au apărut în ultimii ani mai multe scadaluri legate de diferite proiecte imobiliare. Pe de o parte dezvoltatorii se plâng de faptul că Primăria le pune piedici, iar pe de altă parte există cetățeni care se plâng că se construiește haotic. Care este adevărul?
Am să vă răspund începând cu un citat celebru, internetul atribuindu-îl lui Abraham Lincoln:
„Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul.”
În primul rând, nu tot ce se construiește în orașul nostru este haotic sau de proastă calitate. Sunt ansambluri sau construcții punctuale realizate cu mare talent de mulți dintre colegii mei. Dar, din cauză că știrile bune nu fac audiență (glumesc), nu am să dezvolt această latură.
Sunt convins de faptul că la unele dintre proiectele imobiliare d.p.d.v. urbanistic, lucrurile nu sunt deloc fericite. Dar acesta este efectul direct, imediat, palpabil, al balanței dezechilibrate despre care vorbeam anterior. Nu investitorul ține balanța în echilibru ci decidentul. Investitorul are interese economice justificate iar orașul câștigă în balanța de plăți, însă pe termen scurt. În lipsa acelui „filtru moral” la care am făcut referire, cea de-a doua tabără despre care vorbeam mai sus, inevitabil pierde, dar pierde pe termen lung. Pierde în primul rând în ceea ce înseamnă calitatea vieții, atât în prezent cât și, aspect deosebit de grav, în viitor. O construcție este făcută să dăinuie un număr mare de ani, minim 50, deci mai mult de o generație. Dacă o așezi prost, o gândești prost sau o construiești prost, va arăta peste jumătate de secol, absolut dezagreabil într-un context urbanistic evoluat. Multiplicați acest aspect la nivelul întregului oraș, păstrând ritmul haotic, chiar dacă întâmplător haotic, timp de 5-10 ani. Ce vom avea în jurul nostru? Înainte de orice altceva, acesta este un efect direct al lucrului cu un PUG perimat, învechit, organizat pe informații din secolul trecut.
Vorbim de piedici puse dezvoltatorilor de către Primărie ? Îmi cer scuze, dar nu am dovezi ca să pot exprima un punct de vedere argumentat și nici nu este de datoria mea. De ce nu am putea considera că, așa numitele piedici nu sunt altceva decât o formă prin care Primăria încearcă să limiteze exuberanța urbanistică a unor dezvoltatori ? Sau poate unii dintre dezvoltatori chiar au dreptate. Nu vreau să mă situez în niciuna din tabere, dar cred că, în cele mai multe cazuri, adevărul este exact la mijloc.
Totodată, sunt foarte convins că documentațiile care stau la baza autorizării acelor investiții sunt absolut corecte. Cunosc modul de lucru al Direcției de urbanism și știu cât efort este depus acolo pentru a ține lucrurile pe linia de putere. Problema apare însă, ca întotdeauna, nu pe hârtie ci în câmpie. Acolo, se dovedește din ce în ce mai des faptul că foarte mulți s-au născut cu „filtrele morale” înfundate. În lipsa unui control eficient realizat încă de la implementarea investiției și urmărit pas cu pas până la finalizare (aspect pe care legiuitorul îl atribuise cândva unor organisme dedicate, controlate de stat, dar pe care tot legiuitorul, în înțelepciunea sa, a decis cu ceva vreme în urma să le reducă până aproape de anulare), riscul de a găsi odată cu Recepția la terminarea lucrărilor (RTL), o cutie de pantofi în loc de o cutie de chibrituri a devenit foarte probabil. Ce poți face atunci ? Nimic. Pentru că, legea nu prea îți permite să faci ceva în sensul aducerii terenului la forma inițială sau a construcției în parametrii proiectați autorizați ci să…legiferezi „greșeala” prin reautorizare. Durează mai puțin decât un proces, costă mai puțin și au de câștigat ambele tabere. Așa cum am mai spus: politica și negociere, având ca scop profitul. Doar că, atunci când regulile sunt încălcate, pe termen lung majoritatea cetățenilor și orașul pierd. Majoritatea cetățenilor care pierd nu sunt însă cei care se plâng, ci tocmai cei care tac, prea ocupați ca să trăiască prezentul și probabil prea convinși că viitorul lor nu va fi aici, în acest oraș sau în această țară. Pe de altă parte cultura arhitecturală nu are o răspândire de masă. Ordinul Arhitecților din România a reușit în urmă cu ceva vreme prin programul educațional denumit „De-a Arhitectura” să implementeze modul corect de a înțelege arhitectura încă de la vârste fragede, din clasele primare. Efectul acestui program se vor vedea însă peste 10-15 ani, când avem speranța că generațiile acestea de copii se vor raporta cu totul altfel la spațiul urban, la spațiul construit, la calitatea locuirii etc. Din păcate o surpriză neplăcută a venit anul trecut când statul român, în înțelepciunea sa infinită, s-a gândit să anuleze Timbrul de arhitectură, un venit cu ajutorul căruia OAR susținea financiar astfel de programe. Să nu detaliem acum pentru că actorii implicați tocmai…negociază. Vom detalia probabil la aprobarea PUG-ului din „douăzeci-treizeci”.
Mai degrabă însă, a te plânge este un sport național. Te poți plânge fără probleme și împotriva unui obiect arhitectural de foarte bună calitate și foarte corect implementat, la fel de ușor cum te poți plânge de arhitectura haotică. Și asta este posibil tocmai din lipsa culturii arhitecturale, dacă nu este dintr-un interes meschin.
În definitiv trebuie să înțelegem corect situația. Ramura construcțiilor e un fel de horă în care sunt prinși mâna de mâna investitorii, proiectanții, avizatorii, decidenții iar, dacă muzica pe care PUG-ul o cântă e proastă, hora va fi la fel.
Văd că unica soluție de viitor externalizarea acestor servicii de verificare și control către organizații private, care să fie susținute printr-o legislație dură dar corectă și care să răspundă direct în fața emitentului autorizației, inclusiv patrimonial, de implementarea fără greșeală a investițiilor.
Sunt convins că, la un moment dat, toate aspectele legate de construitul haotic vor dispărea, în primul rând petru că am încredere în cuvintele lui Abraham Lincoln din preambul. Doar că nu sunt convins că vom trăi atât.
- Vedem în oraș multe construcții hidoase și altele complet nefuncționale. Există o problemă în ceea ce privește pregătirea și imaginația arhitecților sau vina este exclusiv a beneficiarilor și constructorilor?
Îmi voi spune iarăși strict opinia personală, părerile colegilor mei și a organizației din care fac parte fiind foarte diverse, demult discutate și cu certitudine, aproape imposibil de rezolvat.
BANII. Ca întotdeauna, obsesiv, banii. Banii sunt vinovați pentru că sunt puțini. Subfinanțarea, atunci când vorbim de organizații. Tabla împărțirii și a scăderii, atunci când vorbim despre investitori și profitul acestora.
Din ce în ce mai puțin, în ultimii ani, în proiectarea de arhitectură îți este permis să visezi. Pentru a crea un obiect arhitectural de bună calitate îți trebuie, alături de multă știință multidisciplinară, experiență și bun simț, TIMP. Timpul însă nu mai există deoarece nu mai sunt bani cu care să îl cumperi. Și asta nu din cauză că nu mai există și investitori cu potențial finaciar, ci pentru că, regretabil, concurența mare într-o țară săracă a determinat o goană sălbatică și nedreaptă după comenzi. Dacă ar fi sa ne punem în locul clientului, de cele mai multe ori nu destul informat în legătură cu portofoliile unor arhitecți, în alegerea sa, oare ce criteriu ar folosi ? Oare nu cumva prețul ?!! Criza economică din 2010 a „ajutat” în acest sens, arhitecții fiind de-a dreptul sufocați în a-și coborâ tariful. Încet s-a ajuns la subfinanțarea birourilor și, de aici nevoia de a cotracta cât mai mult pentru a acoperi un cost de funcționare fix, sau de cele mai multe ori în creștere. Acest aspect a generat lipsa timpului alocat proiectelor, la rândul său fix, iar rezultatul a fost scăderea drastică a calității conceptului și proiectului.
Am avut ocazia să fiu în negocieri luptându-mă cu prețuri aberante, de neînțeles. Ora manoperei de proiectare de arhitectură ajuns deseori fie sub nivelul orei de lucru pentru o manoperă . Desigur, nu putem generaliza. Dar nu pot să nu evidențiez particularul acest discurs. Ce părere ați avea dacă ați afla că am văzut ofertă de proiectare pentru un imobil de locuințe colective P+8E care era tarifată la un astfel de preț doar suprafața parterului și a două niveluri curente, restul celor 6 etaje fiind ofertate gratuit ?!! Pornind de la convingerea : „….celelate etaje copy-paste, domn’ arhitect…” Până la urmă piața este liberă și spun asta cumva cu regret conștient de faptul cp arhitectura a devenit, în mare parte, o „marfa” și cu cât prețul este mai mic cu cu atât marfa are toate șansele să fie de o calitate proastă. Ce faci când această „calitate” durează 50 de ani? Vorbind despre imaginația arhitecților, nu aș marja deloc pe această direcție. Școala de arhitectură reprezintă cândva un filtru de calitate în acest sens. Din păcate, legislația actuală nu o ajută absolut deloc. Dacă ai aplica astăzi un astfel de filtru, școala ar ajunge la o subfinanțare gravă. Cu alte cuvinte, merită sau nu merită, un student trebuie să termine facultatea. De aici posibil o ușoară sincopă în ceea ce se poate numi imaginația, sau mai corect spus „talentul” unui arhitect începător, dar o spun fără convingere pentru că știu că există tineri arhitecți foarte înzestrați.
Investitorii caută în primul rând profitul. Aici e simplu de înțeles. Dacă se poate să construiești ieftin și să vinzi scump, de ce să nu o faci atâta vreme cât există cerere. Clientul obișnuit este, așa cum spuneam, absolut neinformat dar și foarte decis să nu se informeze. Personal, nu cunosc vreun arhitect abordat de un cumpărător de apartament căruia să îi fi fost comandată o consultanță plătită înaintea achiziției. Majoritatea vânzărilor se întâmplă în relația tripartită dintre firma de imobiliare, client și constructor sau, de multe ori limitată la achiziția directă de la constructor pe bază de precontract și promisiune de livrare. Ca atare, calitatea este limitată la un livrabil promis desenat frumos pe hârtie dar care, în lipsa experienței, nu îți garantează același extaz la recepție.
Faptul că totul trebuie să coste puțin, inclusiv știința arhitectului, este de foarte multe ori generat și de programele de achiziție a spațiilor locative susținut de stat gen Prima Casă. Valoarea limitată a acestor credite, comasată cu tendința firească de maximalizare a profitului, a obligat investitorii, e adevărat sub presiunea cererii, ca spațiile construite de tip apartament să scadă până într-atât încât nu mai este respectată nici Legea locuinței, fără a exista vreo formă de a cenzura această tendință. „Dacă se poate la Paris ca un apartament cu 2 camere să aibă 35mp, de ce nu s-ar putea și la România ?” O întrebare capcană care uită să menționeze faptul că nu vorbim despre același lucru. Care ascunde în realitate pesimismul sărăciei, într-o formă de optimism mincinoasă. În realitate, nu ne permitem mai mult. Dar problema nu apare acum, mai ales pentru tineri în ceea ce privește viitorul vieții de familie, calitatea locuirii într-un spațiu subdimensionat pe care urmează să îl plătești în următorii 30 de ani.
Sunt multe de spus și încă am multe exemple, dar am certitudinea că vina arhitecturii de proastă calitate nu aparține exclusiv arhitectului.
- Ce înseamnă să fii un arhitect bun? Cum se măsoară succesul unui arhitect?
La prima întrebare chiar nu am un răspuns definit. Nu știu sincer ce înseamnă să fii un arhitect bun. Poate însemna orice, funcție de perspectiva din care privești lucrurile. Cred cumva că un arhitect bun este inclusiv acel arhitect care admite să ia o comandă mică și reușete să facă fericită o familie mai puțin înstărită care nu își permite o casă mai mare trei camere lângă un drum de țară desfundat, răspunzând exact posibilităților materiale ale acesteia fără a face rabat la ceea ce înseamnă calitate optimă a locuirii și construcției. La fel de bine poate fi și un arhitect care implementează cu succes o investiție industrială de mari dimensiuni, cu aglomerări de persoane și norme de securitate la foc și de securitate în muncă extrem de restrictive. Sau, de ce nu, un arhitect de interior care gestionează cu același talent finisajele de lux sau cele standard. Cum să ajungi un arhitect bun? Abea aceasta este o întrebare cu răspuns ferm. Lucrând. Lucrând foarte mult…Dar asta nu mai depinde doar de tine.
Cum se măsoară succesul unui arhitect? Să bați cu precizie într-un perete un cui ținut de mâna altuia. Dacă scapi, ai avut succes.
E foarte greu de definit succesul unui arhitect în România. De altfel este și foarte greu de obținut. A fi un om de succes pe banii altuia, sunt convins că nu e deloc simplu. Poate ar fi mai bine să ne uităm după un om, alergând talentat cu un ciocan în mână.
- Când vom vedea în Iași clădiri sau dezvoltări urbane care să înglobeze tehnologiile și inovațiile de ultimă oră: construcții independente energetic, construcții inteligente, construcții futuriste?
Nu prea curând. Cel puțin nu la scară mare. Am să îmi permit să mai dau un citat, important pentru mine:
„Arhitectura este alfabetul giganţilor; este cel mai mare set de simboluri realizate vreodată pentru a întâlni privirile oamenilor.” – G.K. Chesterton
Nu poți crea mari simboluri arhitecturale fără a fi parte dintr-o societate de succes, atât din punct de vedere financiar cât și cultural-educațional. Nu poți construi inteligent fără bani. Nu poți implementa tehnologii inteligente care să îți garanteze autosustenabilitatea fără resurse materiale importante prevăzute încă de la începutul proiectului. Nu poți construi futurist fără bugete puțin futuriste.
Cel puțin nu văd ca fiind posibile momentan, implementate la nivel macro. Punctual, desigur există în țară astfel de exemple dar ele sunt excepții de la regulă. Majoritatea sunt investiții private ale unor mari companii multinaționale sau naționale de foarte mare succes, bănci sau fonduri de investiții și concentrate în capitala majoritar, sau în așa numitele „orașe de succes”. Foarte rar, investiții publice bazate pe o cerere special formulată pentru a obține un înalt nivel de reprezentativitate.
Nu știu să definesc în Iași o astfel de tendință sau un astfel de moment. Ar trebui poate să căutăm succesul cu orice preț pentru a avea dintr-o dată o atractivitate fulminantă, dar întrebarea care se pune este următoarea: Ce poate oferi Iașul pentru a atrage astfel de oportunități ?
A crea simboluri futuriste armonizate deplin cu valoroasele simboluri arhitecturale ale istoriei acestui oraș, a câștiga independența energetică la nivelul întregului oraș, a implementa soluții tehnice de ultim moment prietenoase cu natura și în sprijinul vieții cetățeanului, sunt momentan doar speranțele unui viitor puțin cam îndepărtat față de …„Iarna vrajbei noastre”.
Întreb: Oare nu ar fi mai bine că, înainte de toate, să aprobăm noul PUG ?
- Cea mai presantă problemă a municipiului o reprezintă aglomerarea urbană și lipsa locurilor de parcare. Care este soluția dumneavoastră pentru această problemă?
Știm cu toții că noul PUG tratează cu prioritate problema acesta. Ideile regăsite în reglementările PUG-ului nu sunt neapărat noi, dar este și firesc după 10 ani de așteptare și studii. Sper doar că, după aprobare, PUZ-urile vor detalia cu corectitudine, în niște limite acceptabile și transparente toate aceste recomandări. Sper totodată că toate studiile care au contribuit la geneza acestei foarte importante legi locale să fi fost fundamentate pe o situație reală, actualizată și previzionată cu simț de răspundere.
Cred cu tărie ca dezvoltarea prioritară a transportului public, economic, modern, nepoluant, poate fi o cheie de rezolvare a multor probleme de trafic. Cât despre parcări, aici numai niște intervenții ferme dar absolut nepopulare și riscante pentru orice politician pot să vină în sprijinul decongestionării traficului. Oare își va asuma cineva acest risc ? Oricâte parcări supra și subterane vom face, în anumite zone va fi dificil de rezolvat această problemă. Probabil o „selecție naturală” bazată pe taxe diferențiate de acces și de parcare, gândite în funcție de importanța zonelor accesate și de densitatea traficului la ore de vârf, dublată de asigurarea unui transport public de foarte bună calitate și extrem de bine organizat, ar putea fi o rezolvare.
Nu cred momentan în posibilitatea implementării asumate a car sharing-ului, dar cred în viitorul acestui concept. Generația copiilor noștri, mult mai deschisă la astfel de exemple valoroase, și mult mai reverențioasă față de mediu o folosește deja.
Și, cu ceva noroc și multă muncă de convingere din partea Primăriei și a oricăror lideri de opinie, cu soluții serios analizate și foarte atent promovate și implementate, cred cu tărie în bicicletă, în tricicletă și în trotinetă, chiar dacă, recunosc, nu am mers niciodată pe așa minunății.
