Doinița Baidaus
Spectacolul ,,Seceta Roșie”, jucat pe scena Teatrului Național ,,Vasile Alecsandri” Iași, este realizat după „Cartea foametei” de Larisa Turea, scenariul și regia fiind semnate de Petru Hadârcă, vestit actor și regizor din Republica Moldova, fapt ce a stârnit, într-un mod aproape nostalgic, interesul unei studente din Republica Moldova. La fel și faptul că muzica originală a fost compusă de un alt artist din Republica Moldova, recunoscut pe ambele maluri ale Prutului – Vali Boghean. Scenografia a fost semnată de Rodica Arghir, iar coregrafia concepută de Dumitru Tanmoșan, coregraf al Teatrului Naţional ,,Satiricus’’ din Chişinău. În distribuție întâlnim actorii: Adi Carauleanu, Daniel Busuioc, Puşa Darie, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu, Haruna Condurache, Ada Lupu, Andreea Boboc, Doru Aftanasiu, Radu Homiceanu, Andrei Sava, Radu Ghilaș.
„A fost război. Ecoul lui și-acum mai este viu”
„Seceta roşie” este o creație teatrală-document: ne face cunoscute mărturiile supravieţuitorilor foametei din 1946 – 1947 din Basarabia, o acţiune de exterminare în masă a populaţiei, ordonată de către guvernarea stalinistă. Subiectul are o încărcătură emoțională imensă pentru mine: străbunicii mei au trecut prin foamete, bunicii și frații lor s-au născut în acea perioadă, iar istorisirile lor pe care le aud ori de câte ori ne adunăm la masă mare cu familia sunt mereu cu mine, ca parte a istoriei familiei noastre. Imaginea pe care aveam să o văd pe scenă întruchipa cuvintele marelui Vieru: ,,A fost război. Ecoul lui și-acum mai este viu”
Am fost surprinsă să întâlnesc un public extrem de neomogen, tineri, bătrâni, adolescenți și chiar copii de până la zece ani – cu toții adunați pentru a fi parte a istorisirilor pline de oroare. După ce a început spectacolul am avut bucuria să constat că publicul a fost atent, chiar foarte atent, pe tot parcursul reprezentației. Tragedia Basarabiei din mijlocul secolului al 20-lea nu i-a lăsat indiferenți pe spectatorii ieșeni, dovadă a acestui fapt fiind discuțiile de după, dominate de tonuri melancolice, dureroase.
Un dans al muribunzilor…
După un început în beznă, scena s-a luminat, lăsând ca fețe palide, încercănate și extenuate, făcute iscusit să arate anume așa cu ajutorul machiajului, să apară, să leviteze într-un dans delirant, detașate parcă de corpurile actorilor – o atmosferă halucinantă s-a instalat în sală. Coregrafia prezenta prin mișcările corpului durerea trăită în suflet, durerea unui popor întreg. Dansul consta din mișcări vagi ale membrelor, lipsite de vitalitate și putere, pași înainte – înapoi, o piruetă, alți pași, stânga – dreapta și tot așa până acest dans al muribunzilor copleșea spectatorii. Fără a fi perfect sincronizat, dansul implica toți actorii din scenă. Fiecare părea că vine cu propriul său ritm, întregind imaginea unei societăți veritabile constituită tocmai din indivizi unici, fiecare cu personalitatea sa. Au fost deritmările un detaliu voit din tabloul creat de coregraf? Nu am reușit să-mi răspund la această întrebare.
„Doar moartea era stăpână peste Basarabia”
La primele replici pronunțate de actori am tresărit. Au fost pronunțate denumiri de sate și orașe de peste Prut, spații de care mă leagă amintiri din cei 19 ani trăiți de mine în Moldova. Orhei, Bălți, Criuleni, Soroca și toate celelalte localități din Basarabia – scăldate în morți și sărăcie, și foamete, și lacrimi, și strigăte frenetice. Jocul actorilor, dicția acestora și intonația cu care au ales să povestească acele istorii au fost cât se poate de relevante: clar, răspicat, amar și foarte lent. Fraza care a fost enunțată în repetate rânduri și care intra dur și feroce în sistemele auditive ale spectatorilor a fost: ,,Doar moartea era stăpână peste Basarabia”. Interpretarea actorilor ne arată omniprezența morții: pe străzi, în maternități, în casele golite de bunuri, în sufletele răvășite, pe buzele oamenilor și în groapa comună. Îi vedem pe actori pretutindeni, în mijlocul scenei, chiar în lumina reflectorului central, undeva în spate, după decorul ce seamănă cu un grajd, sau casă foarte săracă, după copacii goi, la o mașină de scris sau pe niște scări improvizate. Ni se înfățișează astfel întreaga viață a unui sat din Basarabia, într-un timp de cumplite încercări.
Un alt moment emoționant mi l-au generat termenii în limba rusă, desemnând locuri, termeni politici, denumiri legate de mâncare, cunoscute de mine din istorisirile bunicului și străbunicului meu, din poveștile lor pline de suferință dar și putere de duh. În momentele în care actorii jucau ca personaj colectiv – puterea mesajului era și mai mare, cuvintele aveau și mai mult impact, iar puterea exemplului, a unei colectivități îndurerate, era și mai grăitoare. Am resimțit totuși nevoia unui surplus de sensibilitate și empatie din ansamblul reprezentației actoricești. Mă refer aici la faptul că, pe alocuri, se putea simți că actorii nu au trecut prin aceleași experiențe ca eroii pe care îi interpretau, că nu au trăit pe pielea lor asemenea orori, că nu au gustat din ,,supa de buruieni de pe marginea drumului’’, iar acest lucru a știrbit cumva credibilitatea interpretării. De asemenea, am putut observa că actorii mai în vârstă puteau reda anumite subtilități, cu o mai multă forță, cu o înțelegere mai profundă.
În general vorbind, jocul actorilor mi s-a părut a fi unul profesionist și bine documentat – mișcările (care izvorau din hainele terfelite și largi, exact așa cum erau acum opt decenii), mimica (de sub tonul pal, transparent creat de machiaj), delirul (din varii motive și frici), simțământul de foame cruntă. Un lucru ce mi se pare demn de evocat a fost faptul că nu au existat eroi principali și secundari, toate personajele contribuind aproape egal în conturarea spectacolului.
,,Port în mine de mult timp povara datoriei de a aduce acest subiect în scenă”
Un detaliu important de menționat cu referire la acest spectacol a fost și ,,lucrul cu publicul”, realizată mai mult prin tehnică decât prin interacțiune umană. Mă refer aici mai ales la cele două proiectoare amplasate pe scenă, cumva ca parte din decor, orientate spre public și revărsând „șuvoaie” de lumină spre spectatori. La fiecare intervenție a acestei surse de lumină, actorii rămâneau tăcuți, acțiunea se oprea, atenția era mutată pe public, care devenea parte din poveste. Proiectoarele-faruri semnalau apariția trenurilor morții, a trenurilor ce aduceau o bucată de pâine sau a celor care luau vieți și le duceau spre pieire, în Siberia.
Înclin să cred că regizorul Petru Hadârcă a vrut să pună în scenă cutremurătorul adevăr că a muri de foame nu este o figură de stil. A muri prin înfometare, în chinuri infernale este realitatea dezolantă, monstruoasă pe care au trăit-o basarabenii din toamna lui 1946 până în toamna lui 1947. Prin eroii pe care i-a conturat, prin muzica cu accent basarabean, interpretată de un artist basarabean, acesta și-a îndeplinit datoria despre care pomenea în interviuri: ,,Port în mine de mult timp povara datoriei de a aduce acest subiect în scenă (…) Această suferință colectivă aproape că nu este cunoscută (în special de partea dinspre vest a Prutului)… și nu este asimilată de memoria noastră istorică”.
Finalul spectacolului este punctat de rugăciunea ,,Tatăl Nostru”, recitată de toți eroii piesei, în speranța unei zile de mâine mai bune, cu credința în divinitatea care nu va lăsa poporul să fie stârpit de boala foametei și de pofta nesecată, meschină de putere și bogății a unor minți bolnave ce s-au găsit a avea putere peste viețile oamenilor.
(Doinița Baidaus este studentă în anul III a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Specializarea: Comunicare și relații publice)
