Călin Ciobotari
A traduce din Cehov înseamnă mai mult decât a traduce din limba rusă. Înseamnă a te plasa într-un univers auctorial foarte personal, adeseori înșelător prin labirinturile nesfârșite pe care le propune și prin acordurile fine în care este reglat. Pe lângă limba rusă, îți este necesară, așadar, cunoașterea unei limbi-Cehov, exercițiu în care traductologia se împletește cu profunzimea interpretativă la care nu foarte mulți au acces.
Pentru iubitorii români ai lui Cehov, parcurgerea corespondenței acestuia ajunsese problematică. Celebrul volum XII, tradus în anii 60 de Nicolae Gumă și Otilia Cazimir, devenise la fel de rar de găsit precum momentele de fericire ale Liubovei Andreevna. Funcțional ca instrument de lucru, își arăta, însă, limitele firești, terminologice, dar și ca opțiune de selecție, dictate în definitiv de jumătatea de secol a traducerii respective și de impunerile sovietice pe care le aveau, la acea vreme, traducătorii.
În acest context, opțiunea Editurii Polirom pentru o retraducere a Corespondenței nu este doar una „de blazon” editorial, ci constituie o necesitate. Singurul om care putea duce la bun sfârșit un asemenea copleșitor proiect era Sorina Bălănescu, eminent cehovolog, excelent cunoscător al culturii și istoriei ruse, desăvârșit traducător de literatură teatrală (și nu numai!) slavă, ea însăși piatră prețioasă și rară a unei culturi – cea română – excesiv anglicizată și comercializată, tentată tot mai mult de a trata strict ideologic Estul și de a trece cu vederea, ca și cum n-ar fi fost vreodată, marile concentrări de energie creatoare ale Răsăritului.
Pentru Cehov, una dintre preocupările curente era aceea de a coresponda. Destul de retras în viața de zi cu zi, găsea o plăcere a comunicării și a dialogului în această literatură secundă a timpului, literatura epistolară. Căci cine parcurge această corespondență înțelege că, de la un capăt la altul, ea îl găzduiește pe scriitorul Cehov, nu pe „civilul” Cehov, sau, cum atât de inteligent observă Sorina Bălănescu, „epistolaria nutrește opera de ficțiune, dar și o concurează, ca har al invenției și construcției poetice”. Foarte îngrijit scrise, frecvent cu un umor învecinat mult mai cunoscutelor sale schițe și povestiri, alteori conținând feluritele stări de moment ale lui Anton Pavlovici, scrisorile fac parte, indiscutabil, din copleșitoarea-i operă, instituindu-se, însă, și ca un instrument esențial pentru înțelegerea acestei opere. Dincolo de stilistica seducătoare, un vast aparat de idei face din lectura scrisorilor cehoviene un fel de „vizită de lucru” pe șantierele unei literaturi ce se face acolo, în fața ochilor tăi uimiți. Este laboratorul în care, subtil și difuz, găsești schițe de personaj, frânturi tematice, capete de replică și multe alte ingrediente ce vor fi împlinite în proze sau piese de teatru de un autor ale cărui energii par nelimitate.
Desigur, Cehov nu corespondează doar din plăcere, ci și din rațiuni pragmatice pe care i le impune veacul în care trăiește. Nu puține sunt scrisorile cu evident caracter practic, prin care scriitorul își reglează relațiile de „afaceri” cu diferite redacții sau cu personaje importante ale timpului. Dincolo de aparențe, Cehov este – așa cum o relevă multe dintre fragmentele acestor scrisori – un intelectual practic ce încearcă, cel puțin în prima parte a vieții, să-și organizeze un bun management al propriei cariere literare. Nu o face, însă, din egocentrism, ci din încercarea, uneori de-a dreptul disperată, de a-și întreține material familia. Unora le poate părea surprinzător azi interesul lui Cehov pentru detalii precum număr de rânduri, coloane, ruble; astfel de pasaje sunt însă relevante pe de o parte pentru condiția intelectualului rus de secol XIX, iar pe de altă parte pentru situația particulară a unui tânăr medic care optează pentru ceea ce azi am numi al doilea „job” – publicistica literară. În mod paradoxal, e foarte posibil ca, în lipsa presiunilor sociale, opera lui Cehov lăsată posterității să nu fi fost atât de bogată și de diversă.
Condițiile în care creează tânărul Cehov sunt adeseori improprii: „Scriu în condițiile cele mai mizerabile. Am în față o lucrare neliterară care îmi biciuiește fără milă conștiința, în camera de alături țipă un copilaș venit în vizită la rubedenii, în cealaltă odaie tata îi citește mamei cu glas tare Îngerul pecetluit, și cineva a dat drumul la cutia muzicală (…) Patul meu este ocupat de ruda venită în vizită care, una-două, dă năvală peste mine și aduce vorba despre medicină” (scrisoare din 1883). Dincolo de umorul și auto-ironia cu care adeseori Cehov tratează astfel de situații, o amărăciune difuză plutește peste acest prim deceniu de activitate creatoare.
O secțiune specială în selecția Sorinei Bălănescu reține primele semne ale bolii. Fragil, scriitorul de numai 25 de ani vorbește unora dintre destinatarii epistolelor sale despre o stare de sănătate fluctuantă. Uneori o face din perspectiva propriei sale profesii, aceea de medic, alteori, însă, medicul se retrage lăsând la vedere un om vulnerabil, a cărui suferință este evidentă.
Din 1886 datează prima scrisoare către Suvorin, personaj de o mare importanță atât în viața Rusiei, cât și a lui Cehov însuși, o relație epistolară și existențială care va continua pe parcursul a aproape două decenii. Confident, tovarăș de călătorii, sponsor, importanța lui Suvorin în biografia lui Cehov este indiscutabilă. Prețuirea pe care scriitorul o are pentru fondatorul „Novoe vremea” este reală și transpare pe de o parte din caracterul intimist al corespondenței cu acesta, iar pe de altă parte tocmai din seriozitatea culturală, filosofică a unor teme tratate în scrisori.
Un capitol aparte în vasta corespondență cehoviană îl constituie comunicarea cu rudele. De cele mai multe ori, tonalitățile scriitorului sunt calde, acreditând atașamentul său necondiționat pentru ideea de familie. Se detașează scrisorile către Alexander (tatăl marelui om de teatru de mai târziu, Michael Cehov), pe care Anton îl consiliază pe probleme de literatură și viață, dar și pe teme uneori delicate precum felul de a fi și a trăi al lui Nicolai, fratele pictor al celor doi, ori caracterizări ale unor alți membri ai familiei (mamă, tată, soră etc.).
Principiul aranjării în volum rămâne, desigur, cel mai potrivit: principiul cronologic. Acest prim volum se deschide cu epistola din 5 aprilie 1879 către fratele Mișa (M.P.Cehov) și se încheie cu scrisoarea din 23 decembrie 1890, adresată marelui prieten al scriitorului, A.S.Suvorin. Într-un subcapitol din Prefața acestei noi ediții, Sorina Bălănescu explică raționamentele selecției din cele peste 10.000 de scrisori (!): „Am preferat să păstrăm în totalitate textul scrisorilor din perioada marilor creații (…) Am dat egală atenție textelor care luminează facerea operei, în proză ori în dramaturgie, și scrisorilor care luminează fațete ale omului Cehov. Ne-a interesat profesiunea de credință a scriitorului, atunci când îi sfătuiește pe mai tinerii săi corespondenți (și mai ales corespondente) la ce trebuie să renunțe din textele ce i se propun spre lectură (…) Epistolele amoroase alcătuiesc unul dintre cele mai enigmatice locuri ale corespondenței (…) Am reținut un număr destul de mare din aceste mostre ale marii literaturi erotice”.
Călătoriile lui Cehov, fericirile și nefericirile sale, întâlnirile pasagere sau esențiale de care are parte, concepția asupra existenței, dar și asupra literaturii, speranțele și, deopotrivă, deziluziile sale, dificultățile, dar și energiile începuturilor – toate sunt conținute în elegantul și densul volum pe care Editura Polirom și Sorina Bălănescu ni-l propun spre lectură.
