Un obicei al celor ce vrea să fie dișcreți, dar nu le ajunge locurile, este să se palmeze la câte-o dugheană cu ștaif. Că dacă merg în locuri ferite intră consorții la idei și-n plus nimeni nu vrea să mănânce rece, mai cu seamă că urlă televizoarele să luăm masa la timp de trei ori pe zi.
Dintr-o întâmplare potrivită cu mâna, sâmbătă către dimineață, am avut ocazia să-i deslușim prin mall –ul lui dom’ Dascălu din Tudor pe soțul doamnei decan de la facultatea dă dinți, adică dom’ Dorin și pe-o distinsă doamnă procuroreasă din neamul Prisecarilor, care căutau de mama focului niște scaune cu vedere la mare, dar cu spatele păzit și antifonat, ca nu cumva retine și timpane dușmane să prinză ce au ‘mnealor de vorbit.
Acuma ce nu știu mnealor ori știu, dar nu vor să zică este că, nu mai e nevoie de microfonuri, pentru că se poate desluși și din Tătărași ceea ce ar fi vorbitără în locul amintit, mijloace fiind destule și priceperi berechet.
Ne gândim de ce au procedat așa. Ori doamna o vrut să mai scoață ceva de pus la vreun dosar, ori dom’ Dorin are ceva de degușat despre vreun nene pe care nu-l are la pipotă și care ar putea fi interesant pentru companioana de discuții dișcrete, cearcăn la cearcăn. Care vă știți în bețe cu dom’ Forna aveți grijă, că mnealui lucrează, da?
