Jurnal (sub)urban Multă lume necăjită

Dionisie Vitcu

N-a pierdut vremea cu cititul cărților, dar Ofelia e isteață și se descurcă. Cu școală de câteva sătămâni, practică multe meserii și vorba ceea, la țară merge. Oleacă în construcții, oleacă în domeniul electric, în cadastru, da-n ce nu se pricepe… În agricultură se pricepe de acasă, știe să cultive hagimă și pătlăgele.

Dar cel mai bine și mai bine, mai avantajos e repararea tăblăriei la mașini… caroseriile; și-a încropit un mic garaj, are aparat de sudură, la cunoscut pe Hamlețel și împreună, fără stinghereală, bâjbâind prin vigilența castratoare a celor ce stau pe cărbuni țâfnoși își văd de treabă într-o tăcere plină de rost.

Nu era mai bine înainte, dar parcă era mai ușor. În fabrica de tricotaje lucra la serviciul poartă, la poarta principală, dar nu portăreasă ca la Poliția locală, nu. E drept colabora cu miliția, de asta are trecere și azi și, mai are prietenii cu acei ce se ocupă de liniștea cetățeanului. Chiar cu doamna de la poartă care-i inspectoare în Construcții.

La Tricotaje era cadru de bază. Păzea bunul poporului. Nicio muncitoare nu ieșea din schimb, și erau trei schimburi, nu ieșea până ce n-o verifica ea… ce chiloți tetra are – și dacă nu cumva-s noi nouți! Femeia care nu era în regulă sau suspectă, n-avea prezumție de nevinovăție. Era hoață! Și-a prins pe câteva, că la Revoluție a avut de suferit din cauza corectitudinii. Și-a făcut datoria de milițiancă și atât. Cu toate astea miliția nu i-a purtat noroc în viață. A rămas totuși cu organul liniștii cetățeanului în relații chiar amicale, și dacă-i ceva țăr, țăr…la 112.

Se simte ocrotită și n-o impresionează măscăriciunile și privirile poncișe ale invidioșilor. Are o vorbă… Șî ce-o s-îmi facă… și-o ține pe-a ei, cum ține rața râma-n cioc.

Când colocatarii nu-s acasă se urcă pe acoperiș, ea sau Hamlețel, să vadă dacă vine trenul de la Holboca. A fost acuzată că se suie prin coșul de fum să vadă steaua polară. Prostii! Lega firele TV de burlanele de scurgere a apei și-atât.

Dar ce nu știe nimeni, nimeni, și păstrează secret, e că are iarba fiarelor; poate deschide orice ușă, orice încuietoare chinezească.

Dacă știe atâtea meserii să nu le practice? Ce-i rău în asta? A captat apa freatică ce trece pe sub clădire,  și-a făcut puț cu hidrofor în bucătărie. E rău? Nicio casă fără puț în bucătărie!

Uneori, seara, când se întorc ciorile din campania agricolă de pe valea Jijiei să-și facă somnul pe Institutul Philipide, pe Universitate și BCU, Ofelia și Hamlețel se dau huța în scrânciob cu țigara-n dinți în dosul casei în aroma fumului de mititei fredonând… „că vecinii mă pândesc să vază pă cini-iubesc”. Așteaptă să răsară Luna să măsoare stratul de harpacică cu metrul de croitorie. Au semănat gazon vecinii și firele de iarbă-s prea aproape de ceapa ei.

Comerțul cu țârâita e pasiunea ei cea mai tainică. Îi face viața mai palpitantă, așteptând să-i aducă marfă băieții, cu mașinile lor second hand. Are clientelă de elită, printre neveste de oameni subțiri și se simte ocortită ca Elena… din Troia.

Își pune halat alb ca doctorițele și are tarabă în piață. Poftiți la brânzică proaspătă, la smântânică (amestecată cu făină de grâu, asta n-o zice). Inspectorul pieții o cunoaște. Ea îl privește galeș, ca pruncul țâța mamei, îi face cu ochiul și-și prinde lobul urechii cu două dește. Pe lângă marfa de bază are ceva ce nu se vede… Mulți văd, puțini știu. Ne descurcăm. Un bătrân din Holboca ce-și făcea de lucru printre tarabe, văzând-o pe Ofelia cum îl privea pe inspectorul pieței, a zis ca pentru el… multă lume necajită!

August 2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here