Alexandra Ioana Cantemir activează cu precădere în zona artelor performative din spațiul ieșean. De curând, a realizat și a susținut o lucrare de doctorat intitulată: Ipostaze ale viziunii asupra personajului în teatrul postmodern. Îi plac echipele și experiențele diferite. Admite că pentru un actor tânăr este dificil să ajungă într-un teatru de stat și că numărul de absolvenți este mai mare decât cererea pieței. Tinde și crede că nu se duce spre zona de nișă a actoriei. Despre teatru, teatru independent, feminism și multe altele în rândurile de mai jos… (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: Ali, în primul rând te rog să ne descrii din propria experiență ce presupune să fii „actor tânăr” în aceste vremuri?
Alexandra Ioana Cantemir (râde cu subînțeles): Of, Doamne! Un actor tânăr în aceste vremuri „minunate” se confruntă cu multe. În primul rând, sunt sute de absolvenți în țară. Suntem mulți, iar arta în Românica noastră cea de toate zilele este un lux. Oamenii se chinuie să trăiască, nu au ca prioritate să meargă la spectacole de teatru sau operă. Posturile în cele mai multe teatre de stat sunt blocate și, dacă se dă un concurs pe an, încă e bine. În mediul independent este foarte, foarte dificil. Pot vorbi punctual pe plan local. Aici, spațiile destinate teatrului sunt puține. Se rezumă la Hala Fix, Addarta. Din păcate, fenomenul „teatrul de bar” nu prea mai are succes, cu toate că acum câțiva ani părea să se constituie într-o adevărată mișcare. Revenind, un actor tânăr din ziua de azi se confruntă cu găsirea unui loc de muncă, unde să-și practice meseria. Actorii tineri nu știu cum să se „vândă”, nu știu cum să-și valorifice produsul artistic. Apoi, mai vine problema castingurilor. Sunt puține. Ne ducem mulți pe puține locuri, pe urmă mai este și lipsa de încredere de a te deschide pe plan național.
„Nu vreau să mă nișez”
De unde crezi că vine această neîncredere? Provincia să fie cauza?
Încă nu ne-am găsit o voce ca generație. Nu dau vina pe nimeni, cum nu cred că există doar o singură cauză principală, e mai degrabă un cumul. Nu e neapărat rău că nu se face teatru pe o singură „voce”. Dacă am fi toți preocupați de teatru politic sau de teatru super estetizat și am avea mare încredere că asta e calea, asta e zona, am risca să ne nișăm în exces. Asta e o altă problemă de-a mea. Nu am încredere să mă arunc într-o direcție foarte clară și puternică pentru că nu vreau să mă nișez.
În străinătate te-ai gândit să te stabilești cu proiecte artistice?
M-am gândit, dar nu neapărat pe partea asta. Eram foarte supărată când vedeam ce se petrece aici pe plan politico-social. Acum, însă, iau lucrurile mult mai în joacă. Dacă stăm să ne ofuscăm pe ce se întâmplă, nu mai avem nici măcar imboldul de a găsi soluții pentru că suntem prea canalizați pe a ne plânge.
Ipostaze ale viziunii asupra personajului în teatrul postmodern este lucrarea ta de doctorat. Povestește-ne cum ai ajuns să realizezi studiul?
Mă interesa foarte mult să prind o perioadă de experiment în care conceptele sunt redefinite, răstălmăcite, dar nu reinventate, că asta include reinventarea roții și postmodernismul ironizează tocmai lucrul acesta. Voiam să găsesc o perioadă în care ne permitem să luăm lucrurile în sistem laborator și o perioadă care să mă ajute cumva să înțeleg de unde vin tendințele din teatrul contemporan. Și atunci, stând de vorbă cu profesorul meu care a ajuns să fie coordonatorul meu, Aurelian Bălăiță, am zis să cercetăm postmodernismul. Alții au fost mai curajoși și au venit mai spre post, postmodernism.
Colegul tău, Florin Caracala?
Da. Pe mine mă interesa zona menționată. Am reușit să vorbesc despre artiștii 1această temă? Pentru că mă interesa să îmbin curiozitățile mele de practician cu curiozitățile teoretice pe care le avem. Atunci am atacat dintr-o zonă care să mă ducă spre arta performării/ arta actorului.
Arta scrisului/ actoria?
Actoria, clar. Scrisul este o muncă foarte solitară și am descoperit că cel mai mult și mai mult, din tot soiul de munci pe care le-am prestat până acum, îmi place să lucrez cu oamenii.
Ești o mânuitoare talentată a condeiului. Înclinația pentru scris este un imbold pentru a porni și o piesă de teatru?
M-am gândit la asta. Am un proiect în lucru. Momentan am patru pagini și mai mult sunt indicații cum vreau să dezvolt, decât replici. Nici măcar nu știu când îl voi finaliza.
Ce te-ar putea inspira pentru a scrie piese de teatru?
Mă inspiră niște probleme de-ale mele despre cum tratează societatea femeia. Nu e neapărat un manifest feminist. Feminismul, dacă vrea să aibă vreo șansă, să rezolve ceva, trebuie să introducă mai puternic bărbații în dialog, nu trebuie să-i sperie. Să înțelegem, este necesar un anumit tip de discurs în care să fie și bărbații incluși, să-i considerăm parteneri pentru a ajunge la egalitate. Ei nu sunt inamicii noștri.
De unde vine spiritul tău artistic și talentul pentru scriitură?
Bunicul meu din Botoșani, de unde sunt eu născută, a fost secretar literar la Teatrul de acolo. Mergeam la spectacole măcar o dată pe săptămână. De acolo mi se trage dragostea pentru teatru.
„Înainte eram mai naivă și acceptam tot ce mi se propunea”
Ești o actriță care a colaborat mai mult cu colegi-regizori din spațiul independent. Ce înseamnă pentru tine aceste proiecte?
Oportunitatea de a-mi face meseria în primul rând. O șansă și o provocare. Îmi place să lucrez cu echipe diferite. Tind să cred că prin intermediul proiectelor independente îmi caut pârghii prin care să mai găsesc o tehnică nouă, să mai cresc, să mă integrez într-un anumit tip de abordare a teatrului. Apă, aer, gheață…
Ai simțit vreodată că pierzi vremea la vreun proiect?
O singură dată am simțit asta, dar m-am retras după trei zile. Nu-mi plăcea și am plecat.
Deci nu ești genul de persoană care, indiferent de context, stă până la capătul proiectului?
(Surâde): Nu mai sunt genul. Înainte eram mai naivă și acceptam tot ce mi se propunea. După, a urmat perioada cu doctoratul și am avut maximum două proiecte pentru că era important să-mi și placă și să termin în trei ani lucrarea. A devenit un soi de mecanism care acum funcționează de la sine: să mă implic în lucruri care să mă stimuleze.
Care este atmosfera într-o echipă artistică din mediul independent?
Îmi place să cred că fiecare echipă e cu energia ei și îmi place să descopăr energia fiecărei echipe și să mă integrez într-un mod constructiv. În momentul în care lăsăm lucrurile să se manifeste de la sine, sunt șanse să se nască ceva viu, proaspăt, tânăr.
„Ne luăm prea mult în serios”
Botoșani este locul în care te-ai născut. Cum arată locul copilăriei tale?
Botoșaniul meu cel drag este un orașel mic, mic și extraordinar de liniștit. Nu exista o viață de noapte nebunească și atunci a fost un orășel în care am avut parte de contacte umane frumoase, am avut foarte mult timp să citesc. Mi-am dat seama că Botoșaniul este un loc perfect pentru pensionari, pensionare și pentru crescut copii. Mai merg să îmi salut mama și să o pup, dar cam atât.
Observ că mulți artiști valoroși s-au născut în Botoșani. Care e magia locului?
(Râde): Hai, că nu sunt chiar așa mulți. Cred că e o zonă foarte liniștită și un spațiu care te predispune spre visare. Noi suntem foarte în comuniune cu natura în Botoșani. Acum doi sau trei ani a fost declarat cel mai verde oraș din țară. Respectăm foarte mult copacii. Sunt foarte mulți copaci mai înalți decât blocurile, cred că e o politică de-a primăriei: nici o clădire fără copacul propriu. E un oraș foarte verde, foarte visător.
La ce visai?
Visam să fiu avocat. Asistam foarte mult la discuții de oameni mari și îmi plăcea să ascult cum își argumentează părerile, apoi mă uitam mult la filme cu avocați. După, mi-a trecut și am visat să fiu astronaut și apoi nu mai voiam să am neapărat vreo funcție socială sau umană. Voiam să visez la pace în lume, la chestii hippy, pe care acum societatea le ia la mișto. Oamenii sunt învățați să fie ironici, pragmatici, dar nu autoironici. Ne luăm mult prea în serios.
În prezent la ce lucrezi?
Acum sunt în vacanță.
Fiecărei persoane îi trebuie un punct de sprijin ca să „cucerească” lumea, să demonstreze de ce este capabilă pe acest pământ. Care este acest punct de sprijin pentru tine?
Oamenii minunați din jurul meu. Mama mea și cea mai bună prietenă a mea. Ele două au fost aproape lângă mine și, când voiam să mă las de teatru, m-au ajutat să trec prin perioadele alea dificile și să cred în visul meu. Acum am încetat să mă mai tem și am învățat să am mai multă încredere.
