Sunt cărți pe care, inconștient, le aștepți de foarte mult timp, iar când, în sfârșit, apar, depășesc cu mult statutul de simplă apariție editorială, luând forma unui eveniment cultural major. Este exact ceea ce se întâmplă cu volumul-album Gigi Căciuleanu OmulDans, conceput de Ludmila Patlanjoglu și apărut la Editura Nemira, proiect ambițios și necesar dus la capăt de un profesionist al teatrului ce prețuiește valoarea și înțelege importanța împărtășirii ei. De partea cealaltă, Gigi Căciuleanu, veritabil agent al geniului, unul dintre marii coregrafi ai lumii, exemplar printr-o creație uluitoare, își locuiește albumul cu deschidere de sine, livrându-ni-se pluri-perspectival și deplin.
Poezie și dans
„Zburătorul”, așa cum poetic și, totuși, realist, evocă Ludmila Patlanjoglu modul în care Căciuleanu era numit, făcând referire la desprinderile, simbolice și concrete, de pământ, de materie, este unul dintre marii ambasadori ai culturii române. Se remarcă mai ales „prin cultul său pentru ieșirea din canoane”, prin apetența pentru reînnoire, prin „metisajul postmodern” înrădăcinat în prelucrările pe literatura înaltă, prin „suplețea înnăscută, modelată în dans și coregrafie de voluptatea jocului, fantezia comică și fermentul libertății”, prin „starea de urgență” în care lucrează mereu, prin generozitatea cu care înțelege „să dea mai departe ștafeta meseriei”. Sunt descripții exacte și plastice extrase din excelentul studiu introductiv al Ludmilei Patlanjoglu, un rezumat esențial despre formele pure ce alcătuiesc un om-personaj cu totul și cu totul special.
În „Frânturi de jurnal”, cel ce își așază creația sub semnul „teatrului coregrafic” vorbește despre începuturi, așa cum se derulează ele de la primele experiențe artistice și formative („Miriam Răducanu este cea care m-a format în mod esențial încă din ultimele clase de liceu”), trecând prin fabulosul Nocturn 9 ½, dar și prin „viața dublă” a solistului de la Operă care, de la miezul nopții, la Student Club, dansa improvizând și cultivând o boemă unică. „Am cunoscut mereu cele două laturi ale oglinzii”, se confesează Căciuleanu vorbindu-ne despre multitudinea de acțiuni ce acompaniază arta: reparatul magnetofonului, recuziter, electrician, mașinist etc.
Plecarea din țară, în 1972, deschide, desigur, noi orizonturi, însă e încărcată și de aerul sumbru, neliniștitor al unui exil (deși Căciuleanu preferă cuvântul „despărțire” celui de „exil”). Tânărul artist își recită, pentru a supraviețui, din poezia românească, mărturisire de o frumusețe aparte ce dă socoteală, pe o altă cale, de imensa poeticitate ce îi definește arta. Poate tocmai înclinația spre poezie îl determină să refuze, îndrăgostit de Paris, invitația pe termen lung în State pe care ambasadorul SUA la Paris i-o adresează. Moment major, de cotitură, temelie al unui „acasă” ce va deveni Franța, dar și o declarație de iubire europenității artistice…
Întâlniri destinale
Întâlnirile destinale sunt o altă secvență a Jurnalului: cea mai importantă, întâlnirea cu Pina Bausch, cea care avea să-l caracterizeze flatant și memorabil: „Un rebel, un vulcan de energie, un talent uriaș cu sclipiri geniale. Atracția lui către libertate în dans contamina și inspira”. Cinci ani de directorat de balet la Teatrul Mare din Nancy, aventurile din „podul teatrului”, unde Căciuleanu dezvoltă, în regim de laborator, o companie paralelă, apoi director al Centrului Coregrafic Național de la Rennes și parte din Compania „Gigi Căciuleanu”. Dan Mastacan și Ruxandra Racoviță devin colaboratori de cursă lungă ai artistului care ne spune că „nu pot lucra cu oameni pe care nu-i iubesc și care nu mă iubesc. Atât de intens este ceea ce facem, că nu funcționează doar pe un tărâm cerebral. Dansul cere o implicare totală”.
O altă întâlnire esențială este cea cu Pierre Cardin, „un om în același timp foarte simplu și foarte complicat”. Alte pagini sunt dedicate revenirii în țară și oamenilor care au făcut-o posibilă, reînvățării de a dansa în limba română, pedagogiei coregrafice, meditațiilor asupra nefastei „oficializări” a dansului contemporan, DansActorului, nume prin care Căciuleanu îi descrie pe interpreții teatrului său coregrafic („Teatrul românesc m-a influențat și continuă să mă influențeze foarte mult”).
Artistul deplin și instituția valorii
Relevanța universală a acestui artist este pur și simplu copleșitoare. O atestă zecile de cronici, dar și mărturii și aprecieri din partea unor nume de top din domeniul coregrafiei mondiale. Dincolo de epitete, o constantă atrage atenția în toate aceste referiri la arta lui Căciuleanu: o simpatie umană și o admirație necondiționată pentru omul din spatele artistului. E multă căldură în ceea ce se spune; nici vorbă de formalism, de politețe artificială, de mărturie convențională. Poate tocmai pentru că observă această nuanță, Ludmila Patlanjoglu optează inspirat pentru constructul „OmulDans” din titlul volumului în discuție, unificând astfel arta cu umanul, ambele majusculate, adânc înrădăcinate una în cealaltă și inter-dependente.
Conținutul vizual al albumului nu doar încântă, ci conține informații reale despre diferite tipologii ale mișcării asupra cărora, de-a lungul timpului, a zăbovit Gigi Căciuleanu. Imagini de familie, „în civil”, alternează cu cele profesionale, reflectând, în definitiv, jocul perpetuu dintre viață și artă. De altfel, la scurt timp de la apariție, volumul a și intrat în bibliografiile obligatorii ale studenților la actorie, regie, coregrafie și teatrologie, asta cel puțin la Facultatea de Teatru de la Iași unde vorbesc în cunoștință de cauză.
Dincolo de pragmatism profesional, proiectul Ludmilei Patlanjoglu are valoarea unui gest cultural de excepție ce ne relevă, într-o debordantă multitudine de fațete, un Artist deplin. Dacă în fiecare an s-ar petrece un astfel de eveniment, instituția valorilor și a modelelor din România ar fi, treptat, reabilitată…
Călin Ciobotari
