– despre cum se poate sfida primirea triumfală a unei reptile suine –
În primăvara anului 1994, eram redactor la departamentul ” Politică ” de la ” Monitorul de Iaşi ” şi corespondent la ” Radio Europa Liberă „. Romînia era condusă, cu patriotism tembel, de o coaliţie numită ” patrulaterul roşu ” : PDSR, PUNR, PSM şi PRM. Adică FSN-iştii lui Iliescu, mîncătorii de unguri ai lui Funar, neo-ceauşiştii lui Verdeţ & Păunescu şi securisto-ceauşiştii lui C.V.Tudor. Premier era contabilul de primărie Nicolae Văcăroiu, un Paganini al falimentului economiei de stat şi de umblat.
La Iaşi, filiala PRM era condusă de Anghel Stanciu, un dughitor grobian în ambalaj de profesor universitar. Cu manierele de mahala ale ‘telectualului Stanciu luasem contact atunci cînd îl sunasem ca să-i cer o declaraţie pentru ziar. ” Ce mai faci, băi, Postule ? ” , m-a întrebat deputatul peremist, cu o voce cam împleticită. ” Bine, băi Stanciule „, i-am răspuns eu tovarăşului profesor, spre mirarea colegilor mei de birou, dar spre liniştirea instantanee a alesului popular, care a mormăit ceva, dar a adoptat un limbaj mai adecvat. Mai ales după ce i-am precizat că nu-mi amintesc să fi fost împreună la băut ori să fi convenit să ne tutuim.
Acesta era, care va să zică, contextul în care peremiştii bahluieni au anunţat, cu surle şi dobe, un eveniment epocal, mai ceva ca zborul pe Lună ( care, precum ştim, e oricum o făcătură a imperialismului hollywoodian ) : vizita la Iaşi a preşedintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, chestor al Senatului, tribun al poporului şi salvator al patriei de sub jugul jidano-bozgoro-american. Aaa, şi şef al patrioticei gazete ” Romînia Mare „, adică acel canal de scurgere care dăduse numele gloriosului partid.
În frumoasa tradiţie a vizitelor tovarăşului Nicolae Ceauşescu, conferinţa de presă a tribunului peremist era organizată după reguli securiste, absolut bizare chiar şi pentru anul 1994 : la sala mare a Casei Studenţilor, umplută cu membri de partid, prezenţi pe bază de liste nominale. Tot pe bază de liste nominale erau obligate şi ziarele să-şi trimită reporterii. Ca la Casa Albă, cum ar veni. Asta pentru ca alde Stanciu şi micii lor securişti locali să pregătească din timp orice ripostă, în cazul vreunei manifestări ostile a presei vîndute capitalismului putred.
Dincolo de dezgustul elementar vizavi de PRM şi şefii lui duhnitori, condiţiile ceauşiste stabilite pentru conferinţa de presă a lui C.V. Tudor m-au iritat la culme, aşa că am decis că tribunul dejecţiilor şi turma lui de omnivori merită o lecţie pe măsură, taman în mijlocul menajeriei lor de partid. O lecţie cu hainele încheiate la toţi nasturii, ca să mă exprim cuviincios.
Nu mă îndoiam că, după asta, aveam să fiu ţinta unor hîrdaie cu mizerii în ” Romînia Mare „. Spre deosebire însă de esteţii care recomandau ignorarea infecţiei peremiste, temîndu-se de fapt de înjurăturile lui C.V. Tudor, eram convins că porcii trebuie puşi la locul lor, mai ales cînd se suie în capul mesei.
În arena cu reptile
Ajuns la Casa Studenţilor, am constatat că mizeria neo-ceauşistă nu se limita la membrii PRM : poliţiştii care foşgăiau în număr mare prin parcarea din faţa clădirii erau coordonaţi de însuşi şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie, Teodor Zaharia. Da, viitorul general Zaharia, făcut secretar de stat de ţărănistul Vasile Lupu, ca să aibă cine s-o dea de gard cu barajul contra minerilor lui Miron Cozma, la ultima revoltă violentă a ortacilor din Valea Jiului.
Ce justificare avea prezenţa şefului poliţiei judeţene, alta decît slugărnicia de simpatizant PRM a unui fost miliţian ? Ce rost avea numărul mare de poliţişti ? De ce şeful unui partid a venit însoţit de maşini ale poliţiei, cu girofarul pornit, ca şi cum era vreo mare oficialitate, în misiune de stat ? Toate aceste noi mizerii m-au iritat şi mai tare, făcîndu-mă şi mai decis să stric deşănţata sindrofie peremistă.
Sala de cîteva sute de locuri era plină ochi cu membri şi simpatizanţi ai PRM, verificaţi pe baza listelor nominale de la intrare. Pentru ziarişti erau rezervate primele două rînduri de scaune. Peisajul era deci aranjat clar, ca să nu fie nici un dubiu. Cum ar veni, ” aveţi grijă ce întrebaţi, că în spatele vostru e haita „.
Încă din start, tribunul dejecţiilor a avut grijă să-şi marcheze teritoriul, în stilul lui parşiv. Adi Cristi, pe atunci şef la ” 24 de ore ” ( ziar, nu atelier de ceasuri ) , i-a pus liderului PRM o întrebare destul de neutră, pe un ton mai mult decît respectuos. Chiar m-am mirat că evreul Adi Cristi ( Adrian Rozentzweig pe numele lui din acte ) putea avea o atitudine aproape obedientă faţă de dezgustătorul antisemit C.V. Tudor.
Informat probabil despre originea etnică a ziaristului, tribunul tricolor s-a şters prompt la dos cu Adi Cristi şi cu atitudinea lui supusă : ” Fiindcă am văzut în ochii dumneavoastră o sclipire aproape umană, o să vă răspund la întrebare „, a zis zeflemitor şeful PRM, în hohotele de rîs ale sutelor de adepţi. Iar Adi Cristi a înghiţit găluşca şi a tăcut, fără să reacţioneze în vreun fel la faptul că C.V.Tudor îl jignise grav şi neprovocat, scoţîndu-l din rîndul oamenilor şi considerîndu-l, indirect, un animal.
N-am avut niciodată vreo simpatie pentru Adi Cristi ori pentru felul lui chelneristic de a face jurnalism. Dar mizeria lui C.V. Tudor era una impardonabilă şi nu avea de-a face, de fapt, cu Adi Cristi, ci cu minima decenţă. Dacă evreul Adi Cristi îi permitea unui antisemit de joasă speţă să se şteargă la dos cu el, era treaba lui. Însă era treaba celor care ţineau la regulile civilizaţiei să-l pună la punct pe golanul cleios din capul mesei.
Aşa că, atunci cînd m-am apropiat de microfon, aveam un motiv în plus să-i dau peste nas reziduului deghizat în salvator al patriei.
Ping pong cu iguana tricoloră
Ajuns la microfon, am precizat că ţin să fac mai întîi constatarea că ne aflăm la o conferinţă de presă neobişnuită, cu ziarişti plasaţi în primele rînduri şi cu sala plină de sute de membri de partid, probabil cu intenţia ca, atunci cînd pun întrebările, ziariştii să se teamă de cei aflaţi în spatele lor. Imediat, din sală s-a auzit o rumoare puternică, iar peremiştii din apropiere au început să-mi arunce priviri pline de înţeles.
După ce tribunul a făcut un semn şi rumoarea s-a potolit, i-am am pus prima întrebare, rar, pe un ton absolut neutru : ” Domnule senator, mai mulţi adversari politici ai PRM au exprimat, în mod repetat, îndoieli vizavi de starea dumneavoastră de sănătate mintală. Fostul ministru al culturii, Andrei Pleşu, spunea chiar că aţi avea nevoie mai degrabă de medic, decît de preot ori de judecător. În acest context, aţi fi dispus să faceţi un control medical de specialitate, pentru a clarifica problema ? „.
Şuvoiul de huiduieli a izbucnit imediat. Galeria Rapidului e parfum de tei faţă de urletele patriotice care s-au dezlănţuit înspre mine, amplificate şi de faptul că stăteam impasibil în faţa microfonului, afişînd o figură dispreţuitoare faţă de mega-haita peremistă. Spectacolul era unul de Ev Mediu : cu figurile contorsionate de ură, romînii creştini din jurul meu îmi strigau, ca la eşafod, că sînt un vîndut, un nesimţit, un dobitoc ş.a.m.d. Ca nişte cîini zbătîndu-se în lanţ, bărbaţii peremişti îmi arătau pumnii, iar femeile ardeau de nerăbdare să-mi tragă o poşetă peste cap. Ce mai conta că întrebarea mea avea la bază zeci de declaraţii publice ale unor lideri din zona politică, civică ori culturală …
Fiindcă în sală erau mai multe camere de televiziune, şeful PRM şi-a dat seama că, dacă lucrurile degenerează violent, n-ar fi în avantajul lui. Aşa că, după vreun minut de huiduieli şi înjurături la adresa mea, le-a spus patrioţilor urlători că nu trebuie să se lase provocaţi, făcîndu-le semn să se liniştească. Ţi-ai găsit … Vajnicii peremişti bahluieni nu puteau permite, mă-nţelegi, un aşa afront, şi vroiau să mă umfle, cu tot cu fulgi şi reportofon. Pentru ca gibonii să tacă a fost nevoie ca tribunul să repete apelul la calm, în timp ce Anghel Stanciu trepida la prezidiu, nervos că îi stricasem frumuseţea de spectacol omagial.
Cînd s-a făcut linişte, tribunul a cuvîntat : ” O să vă răspund la întrebare : da, sînt de acord să fac controlul medical, dar numai împreună cu dumneata ! Iar ca să-ţi răspund serios : da, sîntem nebuni, noi, cei care, pentru patrie …” . Uralele sutelor de patrioţi au acoperit sfîrşitul răspunsului. Sala era în delir : tribunul răpusese iar duşmanul perfid, iar ţara mai avea o speranţă.
Evident că în următoarele numere din ” Romînia Mare ” am fost făcut ” de comandă „, cu autor anonim, cum le şade bine patrioţilor. Dar asta era, vorba altei celebrităţi, ” un risc asumat „. Uneori, merită să-ţi murdăreşti pantofii ca să plesneşti peste bot un porc în costum.
Lucian Postu
