despre cartonul bortelit din care erau făcuţi doi foşti jupîni ai Iaşului
Dacă Iaşul s-a dus de rîpă şi după 1990, asta n-a fost doar din cauza Bucureştiului dominator, ci şi din cauza politicienilor de proastă calitate pe care ieşenii i-au ales la conducerea oraşului şi judeţului, ori ca reprezentanţi în parlament.
Ion Solcanu şi Traian Dobre sînt acum două fosile politice, care mai dau din gură uneori, atunci cînd îi bagă în seamă cineva. Acum 15 ani însă, Solcanu era jupînul absolut al judeţului, controlînd totul cu mînă de vătaf, iar Dobre îl seconda cu parşivenie, sperînd să-i ia locul, la prima greşeală majoră. Aşa cum se întîmplă mai mereu, cînd şeful şi adjunctul lui sînt doi mediocri cleioşi, care adună în jurul lor, ca subalterni, doar alţi mediocri mai mici.
În scurta perioadă în care am colaborat cu ei, în calitate de consultant politic, am avut ocazia să-i văd pe cei doi corifei de Bahlui în toată splendoarea lor de mucava vopsită. Cum am mai spus, nu obişnuiesc să scriu despre întîmplări legate de clienţi, adică despre întîmplări petrecute în perioada unor contracte de consultanţă. Cînd însă e vorba de unii care au încercat să-mi dea ţeapă, ba încă într-un mod mizerabil, desigur că lucrurile se schimbă.
Cum Solcanu şi Dobre fac parte din această categorie penibilă, n-am nici o rezervă să vă povestesc alte întîmplări cu cei doi comici involuntari ai scenei politice ieşene.
Un discurs multifuncţional
Toamna anului 2000, campania electorală pentru parlament. În sala mare a teatrului ” Luceafărul ” era programată lansarea oficială a candidaţilor Partidului Social Democrat. Printre cei care urmau să ia cuvîntul era şi Traian Dobre, unul dintre liderii filialei ieşene, care în primăvară pierduse la mare luptă fotoliul de primar, în confruntarea cu titularul funcţiei, Constantin Simirad.
Fiindcă îl consiliasem în campania pentru primărie şi fusese mulţumit de colaborare, Dobre m-a rugat să-i fac un discurs pentru festivitatea de lansare a candidaţilor. Un lucru deloc complicat, în principiu, numai că discursul trebuia conceput ţinînd cont de un detaliu foarte important : situaţia lui Dobre, în interiorul filialei partidului, era una mai aparte. Deşi, oficial, era printre liderii organizaţiei, relaţia lui cu şeful local, Solcanu, nu era una prea simplă, după cum observasem şi eu, în timpul campaniei din primăvară.
Motivele erau două. Primul : în perioada de dinaintea campaniei pentru primărie, Dobre cochetase, mult prea evident, cu Alianţa Pentru Romînia, cometa politico-securistică a anului 2000, condusă de eternul Teodor Meleşcanu. Al doilea motiv era însă şi mai grav, în ochii jupînului social-democrat de Bahlui : Dobre avea o avere considerabilă, care îi dădea o mare libertate de mişcare, iar rezultatul de la alegerile locale îi întărise poziţia în partid, ceea ce îl transforma într-un pericol pentru scaunul de şef al lui Solcanu.
Prin urmare, i-am propus lui Dobre o variantă de discurs în care, fără să fie linguşitor, urma să spună cîteva cuvinte pozitive despre trei lideri social-democraţi : Ion Iliescu, tătucul fondator al partidului, Răzvan Theodorescu, care candida la Iaşi, avînd rădăcini familiale în zonă, şi Ion Solcanu, şeful local care se uita chiorîş la secundantul său.
Citind textul , în timp ce eu îi explicam detaliile ” scenice ” ale cuvîntării, pe faţa lui Dobre a înflorit un zîmbet mare, ca de copil care a primit o jucărie mult-dorită : ” Ce bine, cu ocazia asta îi şi pup în cur pe toţi trei ! „, a zis el, aproape în transă, ca şi cum era singur.
M-am blocat o secundă, auzind ce spune. Referirile la cei trei erau, evident, pozitive, dar în nici un caz nu din categoria pupatului dorsal, cum tradusese omul, în limba lui dobresco-solcăneză. Apoi, mă şocase felul absolut dezinvolt în care îşi asuma rolul de lingău, fără nici o jenă, mai ales că nu eram printre apropiaţii lui, ci doar un consultant politic, cu care colabora numai de cîteva luni.
Revenindu-mi din surpriza produsă de vorbele lui Dobre, m-am făcut că nu bag în seamă concluzia lui şi am continuat să-i explic micile artificii retorico-gestuale din discurs, uitîndu-mă la el cu coada ochiului : omul n-avea nici o apăsare – spusese ceea ce gîndea, deci era cît se poate de zen.
„Tache, Solky şi-un catîr „
La lansarea candidaţilor, Dobre a cam masacrat discursul pe care îl meşterisem cu atîta migală. Ca un elev mediocru, care citeşte texte de Nichita Stănescu ca dintr-o carte de bucate, pupătorul dorsal a călcat în străchini cu hotărîre, deşi îi explicasem şi păruse că înţelege : cînd să ridice mîna, cu palma desfăcută, cînd să facă pauze ( marcate clar în text ), care e rostul ,, indicaţiilor de regie „, scrise în paranteze, cu litere mai groase. Noroc că n-a citit indicaţiile din paranteze, dar a fost cît pe ce.
Cam nervos în urma acestui masacru ” actoricesc „, m-am dus după eveniment la biroul lui Solcanu, ca să-i comunic impresiile generale despre lansarea candidaţilor. Cînd am pomenit de felul în care Dobre îşi interpretase ” partitura „, am încercat să-mi temperez enervarea şi am folosit o exprimare mai evazivă, ca să nu-l bag în belea şi mai tare pe cel aflat deja în vizorul şefului : ” Ei, se pare că azi domnul Dobre n-a fost chiar Take Ionescu … „, am zis eu, zîmbind cu subînţeles.
Mă aşteptam ca Solcanu, profesor universitar de istorie, să zîmbească şi el, amuzat, eventual să facă vreo glumă pe seama lui Dobre. Numai că domnul profesor se uita lung la mine, nedumerit, cu o privire cumva neajutorată, de student venit la re-examinare.
După două secunde lungi, am înţeles ce era cu privirea lui nedumerită. După alte trei secunde, dl profesor a dat din cap, cu un aer vag, dar era deja tîrziu : înţelesesem privirea lui nedumerită din primele secunde.nŞi am încercat să nu se vadă pe faţa mea că înţelesem. Fiindcă era un lucru tare jenant pentru dl profesor universitar & senator.
Take Ionescu, zis ” Gură de Aur „, a fost prim-ministru al Romîniei, fiind un celebru orator şi om politic din perioada anterioară Primului Război Mondial. Un personaj despre care ar trebui să ştie orice absolvent onorabil al unei facultăţi de istorie, darămite un profesor universitar de la o asemenea facultate.
Ştiam că Solcanu nu e un monument de inteligenţă sau cultură. Dar nu mă aşteptam să se uite lung şi nedumerit, cînd cineva îi pomenea de un personaj istoric cunoscut, pomenit şi în scrierile lui Caragiale.
Se pare însă că, fără să bănuiesc, mă întîlnisem cu un personagiu ieşit din acele scrieri, un fel de corcitură de Rică Venturiano, jupîn Dumitrache şi Agamiţă Dandanache.
Dobre şi ” vila la băiat „
După ce alegerile au trecut, a urmat lunga epopee a recuperării banilor cuveniţi pentru consultanţa pe care eu şi echipa mea o oferisem trupei lui Solcanu, Dobre & co. Cum Dobre fusese desemnat de Solcanu să plătească cea de-a doua jumătate a sumei convenite de comun acord, pe el îl tot întrebam, din cînd în cînd, ce se mai aude cu restanţa, a cărei plată se tot amîna.
Dobre, care era tot în conflict mocnit cu Solcanu, o tot dădea din colţ în colţ. Intrase în parlament, îşi făcuse propriile relaţii la Bucureşti, deci ordinele şefului erau obligatorii doar la următoarele alegeri, cînd se făceau noile liste cu candidaţi.
După o nouă perioadă de aşteptare zadarnică, văzînd că banii pe care mi-i datora se cam pierd în ceaţă, i-am făcut iarăşi o vizită la birou şi i-am reamintit de vechea restanţă : ” Domnu’ Dobre, ce se mai aude cu datoria aceea ? „.
Dobre s-a uitat lung la mine, cu o privire de rege Lear, pe jumătate îndurerată, pe jumătate plină de reproş : ” Lucian, nu pot să-ţi dau acum banii, fac vilă la băiat … „.
Am rămas mască. Iniţial, am crezut că făcuse o glumă. Dar şi aşa, nu era o glumă prea nimerită, cel puţin pentru mine. Uitîndu-mă însă la Dobre, mi-am dat seama că omul nu făcuse nici o glumă, ci vorbise absolut serios : faţa lui era plină de tristeţe şi de nedumerire – cum puteam eu să-i amintesc de un fleac de o mie şi ceva de dolari, vechi de ceva timp, cînd el avea pe cap o chestie cu mult mai gravă şi mai urgentă … ?
Mi-am revenit din stupoare şi am plecat cît mai repede din biroul lui, ca să nu-i zic ceva tărcat şi să blochez cu totul orice şansă de recuperare a datoriei. Dacă aş fi fost credincios, mi-aş fi făcut cruce şi aş fi stuchit în sîn, după replica incredibilă a domnului deputat şi milionar în dolari. Nefiind credincios, m-am mulţumit să învăţ încă o lecţie : patologia mentală a politicienilor bogaţi e un teritoriu plin de surprize, şi nu dintre cele mai plăcute. ,, C-așa-i în tenis ,,.
Lucian Postu
