Călin Ciobotari
Nevăzut și orbire la Sala Mare a Primăriei Iași
Se simte tot mai acut, nevoia, la Iași, a unei alternative la teatrul instituționalizat, un teatru previzibil, convențional, ruginit în toate încheieturile, transformat în bussines profitabil pentru unii creatori, altminteri personaje cât se poate de respectabile, dar care au ajuns la concluzia că aici, în atât de neîncoronata capitală culturală a României, se fac easy money și soft-theatre. Simți, nu de puține ori, cum spectacolele Naționalului ieșean te tâmpesc, fac din tine un spectator invalid, oferindu-ți, iar și iar, aceleași rețete specacologice, rulând la nesfârșit aceleași nume și, inevitabil, arătându-ne aceiași actori care știu să facă aceleași compoziții și acțiuni scenice.
GALERIE FOTO
Din nefericire, zona alternativă a teatrului a fost slab reprezentată la Iași în ultimii ani. Cei de la Teatrul Fix, singurul teatru independent de la noi „din sat”, au traversat o destul de lungă perioadă de criză, iar Ateneul Tătărași a devenit o instituție bulevardieră, cu covor roșu, gazon fals și Stela &Arșinel staruri oficializate. A dispărut și trendul spectacolelor de bar – destul de vigoros cu vreo patru-cinci ani în urmă, cât despre spectacolele stradale, le vezi din an în Paște, și atunci cu jandarmii alături. Pentru un spectator pretențios, cu spirit critic, sătul să tot înghită gogoșile publice la suprapreț (pentru o aiureală de spectacol festiv-comemorativ, dedicat morților din Cimitirul Eternitatea, TNI a plătit aproape o sută de mii de euro) care i se bagă în traistă, Iașul este, la ora aceasta, din punct de vedere teatral, nefrecventabil. În ce mă privește, din motive de igienă teatrală, am ajuns să-mi caut consolare în spectacole studențești la Facultatea de Teatru, la Festivalul de la „Luceafărul” sau pe aiurea, prin țară.
Tocmai din astfel de motive, proiecte precum cel al Asociației Artes, finanțat de Primăria Iași, te iau prin surprindere. În deșertul nostru cultural, ele au ceva reconfortant, spațiu umbros sub care, în sfârșit, găsești un fel de alinare. Pe termen scurt, e drept, dar suficient cât să tragi aer în piept și să nu dezertezi complet din peisajul pălăriilor florentine, al Furtunilor făcute la beție, al sapdaritelor cu foșnet de rafie și al atenismelor de cartier pentru public cu cataractă estetică.
A vedea versus a privi
Complet alb (scenariu de Ana-Maria Nistor, după Jose Saramago, traducere de Mioara Caragea) e genul de produs teatral în fața căruia spui wow! și te întrebi cum a fost posibil. Păi, în primul rând, a fost posibil datorită lui Octavian Jighirgiu ale cărui căutări personale sunt relevante și pentru comunitatea în mijlocul căreia le practică/ exersează. După ce cu vreo doi ani în urmă făcea Ultima țigară a lui Fondane la depoul falimentarei Regii de Transport Public, ajutându-ne să depășim sindromul „sfintei scânduri”, revine cu un spectacol complet atipic pentru colinele țuguiate ale Iașului, a cărui premieră a fixat-o în Sala Mare a Primăriei Iași. Cert, Jighirgiu are vocația fluieratului „în biserică”, de vreme ce, în loc să se alinieze rândului de „orbi” care fac teatru la Iași, preferă astfel de dezertări din turmă. Mă gândesc aici și la acea memorabilă (unică, poate nu și ultimă!) ediție a Festivalului Perform Iași când, în sfârșit, ceva „anormal” părea că ni se întâmplă și nouă…
Din câte am văzut – sper să nu mă fi înșelat – Saramago n-a mai fost încă dramatizat în România, astfel încât spectacolul lui Jighirgiu, o dramatizare-scenariu asupra Eseului despre orbire, are valoarea unei premiere naționale. Distopia propusă de Saramago, cea a epidemiei de orbire ce se așterne asupra umanității (mereu, nu știu de ce, am fost tentat să o citesc ca pe o altfel de rinocerizare a omenirii, și mai puțin prin grila acelui Raport despre orbi a lui Sábato!), revalorizând totul și redefinind raportarea la sine a individului, e urmată cu fidelitate de Ana-Maria Nistor într-un scenariu dinamic, concis, cu dozaje atent și ritmic servite, orientate către declanșarea în spectator a unor multiple meditații: a vedea versus a privi, valorificarea simplității și a banalului esențial, natura umană cu luminile și abisurile ei, cruzimea și solidaritatea, raportul individ – grup etc. De ce suntem atât de orbi câteodată? De ce nu ne mulțumim cu puțin? De ce nu suntem capabili să ne bucurăm de propria noastră respirație, atât cât va fi să fie? De ce nu prețuim incredibilele bogății ce ni s-au dat? Plus încă o mie de întrebări pe care ți le sădesc în suflet Saramago&Jighirgiu&comp.
Pariuri evidente și pariuri ascunse
Conștient că a rămâne la litera scenariului n-ar fi dus decât la un spectacol „bun și atât”, regizorul Octavian Jighirgiu supralicitează propunând experimentarea din interior a orbirii fizice. Momentul în care spectatorilor li se cere să-și acopere ochii cu bentițele negre pe care le-au primit (și vom rămâne așa circa două treimi din spectacol) schimbă total mizele, ducând experiența de spectator la un alt nivel. Din clipa în care ți-ai acoperit ochii, faci parte din lumea despre care ți se vorbește. E un foarte ciudat brechtianism pe dos: rămâi perfect conștient că totul e un joc asumat, însă, în același timp, te integrezi involuntar într-un univers de sunete, atingeri și mirosuri ce ți se deschide. Catastrofa personajelor lui Saramago devine și catastrofa ta, ești în anticamera terorii, a derutei, a non-certitudinilor. Devii egalul personajului, unul „de-al lui”, situație rară în teatrul european unde distanța public-scenă e adeseori mai mare decât distanța Pământ-Lună. Faci parte din grupul orbilor izolați de autoritățile înspăimântate, îți drămuiești biscuitele și paharul de lapte pe care le primești, ești apoi jefuit de moneda pe care o ții în mână, la solicitatarea actorilor, de la începutul spectacolului, te familiarizezi cu șoaptele („Ești viu!”), atingerile, boarea de vânt ce aduce mirosuri (de spațiu sanitar, de fum, de naftalină, de cafea, portocală etc.), picăturile de ploaie, reale, îți zăbovesc mult pe piele și haine, toate acestea în cadrele, spuneam, unui atât de paradoxal „naturalism brechtian”.
Dincolo de pariurile evidente ale spectacolui, mi s-a părut relevant și un altul, mai discret: cât de prizonieri suntem noi, spectatorii de teatru, văzului? Cât este de dependent destinul teatrului de relația ochi-scenă? Cum să scoți teatru de sub tirania privirii, fără ca prin aceasta să-l expediezi în zona teatrului radiofonic? Cele aproape două ore de Complet alb mi s-au părut și o încercare de bruscare a acestor deprinderi milenare. Nici vorbă, stimulii olfactivi au avut perioada lor de glorie în teatre, tehnica de a livra mirosuri fiind experimentată și la Iași (de la mirosul de ceapă din România, te pup, la mirosul de fecale din O noapte furtunoasă a lui Alexandru Dabija etc.). Absența privirii, însă, suplinită de excitarea celorlalte simțuri, pe fondul unui disconfort general, e ceva cu care te întâlnești rar în teatru.
Tot la acest capitol, al pariurilor ascunse, am găsit satisfacție în a observa puse în mișcare mecanismele prin care centrul de interes se mută pe vocile actorilor. Fiecare dintre cele opt corpuri (cinci masculine, trei feminine) devine o voce care, treptat, obține importanța unui corp. Vocile-corp, tot mai preganante, tot mai bine definite, te conving că, pentru a face teatru, nici măcar nu ai nevoie de acea minimală cerință – „un actor și un spectator”, ci doar de o voce și de o rațiune care o aude.
O echipă faină…
E cât se poate de interesant, teatrologic și sociologic, finalul ales de regizor: spectatorii sunt ridicați în picioare și li se spune că își pot descoperi ochii: oamenii se privesc unii pe ceilalți și se bucură, înțeleg cât este de familiară prezența fizică a Celuilalt; momentul are valoarea unei sărbători(ri) a umanului! Ca spectator, simți apartenența solidă la o anume cultură, la un fond comun de sentimente și stări, însă, la fel de bine, intuiești și animalitatea din Celălalt; poate că, într-un scenariu precum cel la care tocmai ai luat parte, el te-ar vinde fără să ezite pentru un biscuit în plus; sau tu pe el?!
Am remarcat, în partea „văzută” a spectacolului, inteligenta construcție video pusă la punct de Andrei Cozlac, cu degradeuri de vizualitate și pointillisme ce par a face trimitere la structura de bază a alfabetului Braille, configurând rezumativ umbrele orașului și penubrele alb-lăptoase ce stau la pândă dincoace de noi. Imediat după intrarea „în invizibil”, au început să se definească „scenografiile” sonore, esențiale în spectacol, concepute de Ana Teodora Popa și Teodor Maxim.
Octavian Jighirgiu a lucrat cu vârfuri ale tinerei generații de actori ieșeni, implicându-i într-un proiect teatral-comunitar care, bănuiesc, le va stârni gustul pentru astfel de aventuri culturale. Andreea Darie, actriță de forță, al cărei timbru vocal a fost unul dintre marile noastre repere în nevăzutul din Complet alb, deși e doar în anul III al Facultății de Teatru Iași, promite foarte mult. Mi-a confirmat că excelentul ei spectacol de debut (Două piese cu o femeie, UAGE Iași, regia Ion Mircioagă) n-a fost un accident: sensibilitate specială, expresivitate, amprentă vocală recognoscibilă dintr-o mie, personalitate pulsatilă – sunt date ce garantează că vom mai auzi de Andreea. M-am bucurat să o regăsesc pe Ancuța Gutui, dispărută un timp din peisajul teatral, dar și pe Andreea Enciu (mult peste trista Larisa a acelui Ostrovski pe care și azi mă străduiesc să-l uit!). Frații Ivan (Ovidiu și Theodor) care, în atâtea rânduri, au făcut proba marii dăruiri pe care o au față de teatru, apoi Cătălin Ștefan Mându, a cărui plecare la nou înființatul teatru din Suceava nu este, iată, ireversibilă pentru fanii săi ieșeni, Alexandru Dobynciuc, recuperat și el de Jighirgiu din îndepărtatele ținuturi ale Botoșanilor și Daniel Onoae ale cărui calități vocale le remarcam încă din Fereastra, spectacolul outdoor al lui Ciprian Huțanu.
…și o dezamăgire
O singură insatisfacție mi-a furnizat spectacolul, pe linia a ceea ce Eugenio Barba numea prin sintagma „dramaturgia spațiului”. Orice spațiu ne-teatral, spune Barba, poartă în sine memoria întâmplărilor și faptelor ce i-au traversat istoria, memorie pe care un creator trebuie să i-o exploateze, racordând-o la noile interese pe care spectacolul le are cu acel spațiu. Spațiul (circa jumătate din Sala Mare a Primăriei Iași, delimitată prin pânze) nu mi-a vorbit despre memoria lui, nu m-a absorbit în istoria lui personală! Mult prea rigid compartimentat, și-a pierdut energiile reducându-se la o scenă oarecare, ternă și convențională. Mi-ar fi plăcut ca în momentele acelea, legat la ochi, să mă simt privit nu doar de actori, ci și de primarii Iașului, zăvorâți în tablourile lui Dan Hatmanu, unii dintre ei luminoși, alții experți în orbire, adevărați maeștri ai cețurilor lăptoase…
