Ion Țăranu, fost președinte al Comitetului Județean de Cultură Iași
Cultura ieșeană în comunism
În anii 70, Ion Țăranu era cel mai important și mai temut personaj al culturii ieșene. Din poziția de președinte al Comitetului Județean de Cultură Iași avea în vârful stiloului destinul oricărui eveniment cultural. Despre ce însemna la acea vreme termenul „festival”, despre imixtiunea politicului în cultură, despre directorii de instituții culturale din deceniile trecute și despre multe altele în dialogul de mai jos… (Călin Ciobotari)
Domnule Țăranu, sunteți unul dintre oamenii care, înainte de 1990, a avut putere decizională maximă în domeniul culturii. Ca o afirmație generală în preambulul acestei discuții, care era atmosfera generală în cultura ieșeană a deceniilor șapte, opt, nouă? Mă interesează opinia dvs. pentru că noi, generațiile mai recente, avem păreri deformate uneori de perspective ideologizante.
Da, ați punctat bine în privința viziunii ideologizante. Comitetul de cultură făcea în principiu cultură. Secția de propagandă făcea propagandă de partid, ocupându-se de implementarea documentelor și deciziilor politice.
Vreți să spuneți că cele două foruri nu se intersectau.
Nu se intersectau, deși… Comitetul de cultură avea denumirea completă Comitetul de cultură și educație socialistă. Dar, sincer vorbind, Comitetul nu-și propunea să facă manifestări cu caracter ideologic-propagandistic. Nu intra în atribuțiile lui.
Dar ce intra în atribuțiile lui?
Tradiția, valorile, spiritualitatea…
În plin materialism dialectic…
…De renașterea unor tradiții a căror valoare cerea prezentului atenția asupra lor. Vă pot spune că, nu o dată, Comitetul de cultură a fost criticat pentru abstragerea din problematica ideologică.
„Toate manifestările importante pe care vroiam să le fac și să le promovez trebuia să i le prezint lui Ion Iliescu”
Ca președinte al Comitetului de Cultură, era o presiune mare pe dvs.? Era o funcție de reală răspundere?
De foarte mare răspundere. În contrast cu tendințele actuale, vreau să fac o mărturisire. Dintre toți președinții Comitetelor culturale din țară, am fost cel mai norocos.
Cum așa?
Simplu! Deasupra mea se afla un om instruit, un om care înțelegea importanța culturii. Se numea Ion Iliescu și era prim secretarul județului Iași. Toate manifestările importante pe care vroiam să le fac și să le promovez trebuia să i le prezint lui Ion Iliescu. El avea ultima decizie. Trebuia să fac propuneri și să le argumentez. Din acest punct de vedere, nu am decât cuvinte de omagiu pentru el. Timp de trei luni după ce devenisem președinte, m-a tocat, m-a frecat, m-a întors pe toate părțile, de ajunsesem să cred că are pe altcineva pe care dorește să-l impună în această funcție și că trebuie să-mi găsească hibe. După trei luni mi-a zis: „Faci tot ce vrei, cu condiția să mă informezi sută la sută”.
Ca președinte, aveați în subordine instituțiile culturale din Iași. Cum comunicați cu directorii acestor instituții?
Comunicam și între patru ochi, dar și în ședințele conducerii operative… așa se numea acel for!
Haideți să evocăm câțiva directori din acea perioadă.
Păi aș începe cu directorul Teatrului Național Iași, Teofil Vâlcu, pe care l-am susținut în fața primului secretar. Existau tot felul de cabale la adresa lui, reproșându-i-se ba că ar fi prea plin de sine, ba că ia decizii proaste, ba că se distribuie în toate spectacolele. Meritul lui Iliescu a fost că nu a luat decizii fără să se consulte. I-am explicat că sunt meschinării, multe iscate de secretarul de partid din teatru, altfel actor stimabil, dar care îi vâna postul. Iliescu m-a ascultat și a făcut bine. Teatrul a funcționat foarte bine în mandatul lui Vâlcu…
Bunăoară, a fost inițiat, în 1975, Festivalul de Artă teatrală a Teatrelor Naționale…
Așa este! Eu sunt creatorul acestui Festival, autorul acestei idei pe care am discutat-o inițial cu secretarul literar Mircea Filip și, ulterior, cu Valentin Silvestru, marele critic. „O să aveți bani pentru un asemenea proiect?”, m-a întrebat Silvestru. Trebuia să avem! Trupele din afară urmau să se deplaseze pe banii lor, iar noi acopeream cazarea și masa. A fost, totuși, complicat! Au fost doar două ediții. Cineva de la București a remarcat amploarea Festivalului – gândiți-vă că toate Teatrele Naționale s-au perindat pe la Iași. S-a inițiat Festivalul Național Cântarea României.
Vreți să spuneți că Festivalul „Cântarea României” a avut la bază o idee ieșeană?
Nu știu dacă a fost chiar așa, n-aș vrea să mă hazardez. Ceea ce este evident e că un astfel de Festival ar fi concurat implicit Cântarea României.
Poate așa se explică faptul că n-a mai urmat niciun Festival major.
Probabil! Nu mai puteai organiza ceva major. Puteai fi acuzat că faci concurență Cântării României. Că veni vorba, inițial priveam cu ochi buni acest Festival Național. Se făceau selecții serioase, iar premiile erau cu adevărat date pe merit. În anii 70, Iașul se clasa constant pe locul 3, după București și Cluj, loc mai mult decât onorabil. Cu timpul, instituția premiului a luat-o razna, toată lumea primea premii, ideea de competiție se compromisese într-un asemenea grad încât Vasluiul ajunsese să se claseze cultural înaintea Iașului. Ceea ce era absurd!
„În 1977 am reușit să invit la Iași circa o sută de poeți”
Rămăsesem la directori ai unor instituții de cultură…
Da, la Operă era Dumitru Tăbăcaru, la Filarmonică era Ion Baciu, la Teatrul pentru copii și tineret era Natalia Dănăilă, cu care eu m-am înțeles foarte bine, deși era o persoană dificilă, se pare. Organiza lucruri interesante acolo, tot felul de întâlniri între teatrele de profil. Insista foarte mult la Consiliul Culturii pentru aprobări de a pleca prin India, Iran și așa mai departe. Era atât de bătăioasă încât întotdeauna rezolva tot ce își propunea.
Noțiunea aceasta de „festival” cum o percepeați la vremea aceea? Era ceva pur festiv/ festivist sau, din contra, un concept solid cultural?
Era un concept de valoare. Îmi vine în minte un festival de tradiții populare , Festivalul de la Strunga; directorul Centrului de Îndrumare, poetul Silviu Rusu, obscur azi, dar pe atunci cineva, încerca mereu să aducă tot ce era mai valoros din întreaga țară. La fel, la finele anilor 60 debutase Festivalul „Mihai Eminescu”. Alexandru Husar îl inițiase, elev al lui Vianu, asistent al lui Gabi Prodan, un mare profesor. S-a lăsat convins de profesorul Israti și s-a implicat în acest Festival. În treacăt fie spus a făcut-o și din rațiuni materiale; imaginați-vă că Alexandru Husar, proaspăt căsătorit, nu avea unde să locuiască. I-a ieșit o treabă minunată. Festivalul ajunsese să aibă un impact formidabil. În 1977, am asistat la vârful acestui festival. Eram deja de trei ani președintele Comitetului de Cultură. Am reușit în acel an să invit la Iași circa o sută de poeți. Era imediat după cutremur, nu făcusem nicio altă manifestare, deci bani existau. I-am propus lui Ion Iliescu să dăm o amploare deosebită acelei ediții și a acceptat.
Îi plăteați pe poeții invitați?
Da! Era un fel de diurnă, 50 de lei pe zi, în condițiile în care masa și cazarea o aveau asigurată.
Mai erau și cramele primitoare ale Iașului!
Tocmai de aia a și fost plasat Festivalul toamna! Pentru ca scriitorii să poată fi duși la Cotnari și la Bucium. Mă rog, anotimpul vinului!
Folclorul spune că discursurile poetice se finalizau cu beții cumplite…
Da, confirm! Seara erau niște beții crunte. Nu participam la ele, dar eram informat!
Ați fost pus în situația de a mușamaliza întâmplări, situații care scăpaseră de sub control?
A fost o situație de acest fel, dar nu legată de Festival, ci de prima ieșire în țară a Cenaclului lui Adrian Păunescu. O beție îngrozitoare la Hotelul Traian, cu mobilă imperială făcut praf. Trebuie să știți că, la acea vreme, erau amenajate la Traian două saloane cu mobilă imperială, pregătite pentru șahul Iranului, care ar fi putut sosi la Iași, în drum spre monumentele noastre din nord. Eu nu am fost de față! Secretarul cu propaganda mi-a relatat întâmplările. Nu aveam răspundere directă asupra chestiunii. Păunescu era suficient de important pentru a fi și responsabil. Ca să vă faceți o impresie despre ce a fost acolo e suficient să vă spun că nu de pagube puteam vorbi, ci despre ruină! După ce lui Ion Iliescu i s-a făcut bilanțul acestor ruine, multă vreme a rupt orice legătură cu Păunescu.
Interesant! Alte evenimente culturale majore ale Iașului acelor vremuri?
Zilele Muzicii Românești aveau alura unui festival. Țineau inițial șapte zile, apoi l-au făcut de zece zile. Trebuia să conțină muzică veche românească, dar și muzică clasică și contemporană. Cel mai complicat era la secțiunea de contemporană, în faza de selecție. Selecția o făcea Uniunea de la București, dar cu implicarea ieșenilor. Organizatorul principal era Conservatorul ieșean. Cei de la București se resemnaseră cu gândul că în capitală nu s-ar fi putut derula un asemenea Festival, din cauza teribilei rivalități dintre compozitori. Iașul îi mai îmblânzea, îi mai armoniza. Un alt Festival erau Zilele „Mihail Sadoveanu” ținut la Iași și Pașcani, dar și la Neamț, cu implicarea oficialităților județene de acolo. Apoi, Festivalul Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă vizând localitățile cu tradiții puternice: Deleni, Ruginoasa, Tătăruși și așa mai departe. Îmi mai amintesc de Zilele Muzeelor, Sărbătoarea de la Mircești și Sărbătoarea de la Pogor, manifestări cu accent muzeal, însă bugetate de Comitetul de Cultură. Erau invitate personalități culturale importante, gen Alexandru Paleologu.
Tot 50 de lei?
Tot! Sumă fixă! Plus toate celelalte plătite de noi, cazare, masă. Invitatul era preluat de la gară, de un activist al Comitetului de Cultură, dus la hotel. Dar suma era, cum spuneam, fixă! A, singurul loc în care puteai face plăți în funcție de importanța numelui erau revistele. Acolo se putea ajunge la sume foarte mari! Am mai inițiat o manifestare interesantă în acea vreme: Dezbaterile contemporanului! Prelecțiunile Junimii se adresau mai ales iubitorilor de tradiție. Dezbaterile acestea, însă, se preocupau de teme contemporane: urbanism, familie, confruntările de idei. N-a durat mult, doar două ediții. Mircea Malița și Ion Iliescu au fost personajele principale ale celor două ediții. Nu știu dacă știți, dar Iliescu este un debater foarte serios. De altfel, îmi ceruse să nu-l invit decât la manifestările serioase. Citea foarte mult, îl găseai frecvent la BCU. Ca o paranteză, citește în patru limbi și vorbește trei. Învățase limba italiană pentru a citi presa italiană; agrea comunismul italian, formele lui libere de manifestare.
„Îmi era nespus de frică”
În 1978, domnule Țăranu, se întâmplă ceva ciudat la Iași. Are loc acel Colocviu al Uniunii Scriitorilor…
Da, organizat la Iași în acel an, cu asentimentul lui Ion Iliescu, dar nu în organizarea Comitetului de Cultură, ci a Bucureștiului.
Ați participat?
Sigur că da!
Ce-a fost acolo? Planează o anume tăcere asupra subiectului.
A fost o dezbatere mai mult decât …liberală. Miza era debarcarea lui George Macovescu din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Tocmai fusese numit în acel an, ceea ce provocase o serie de numulțumiri. Practic, asistam la un linșaj public, în care se încerca identificarea lui Macovescu cu profilul unui funcționar, nu al unui scriitor.
Fusese o acțiune spontană sau premeditată?
A fost o acțiune subterană, bine gândită. Nu am idee cine a fost la originea planului. Ceea ce îmi amintesc e că mă surspinsese foarte mult direcția în care o apucaseră discuțiile. Și nu doar eu eram surprins, ci și restul scriitorilor ieșeni străini, se pare, de acțiunea confraților bucureșteni. Cezar Ivănescu, spre exemplu, l-a apărat pe Macovescu. În sală era și Iliescu. A înțeles imediat toată urzeală. A luat cuvântul și a încercat să ducă discuția într-o zonă a principiilor. A zis ceva de genul că numai și simplul fapt că sunt posibile asemenea discuții contradictorii arată că Partidul acceptă confruntările de idei. A aplanat cumva tensiunile, astfel încât lucrările Colocviului au putut să continue.
S-a lăsat cu sancțiuni?
Inițial s-a crezut că evenimentul fusese organizat de Comitetul de Cultură, adică de mine. Câteva ore, până s-a clarificat, am avut ațintite asupra mea multe priviri încruntate care îmi prevesteau decesul politic. Nu, din câte știu eu nu au fost sancțiuni! Ar fi fost bătător la ochi! Europa Liberă ar fi rumegat subiectul la nesfârșit.
Ascultați Europa Liberă, domnule Țăranu?
Cum să nu?! Constant și …atent!
În ce scop?
Ca să mă informez! Și ca președinte al Comitetului de Cultură și ca, ulterior, redactor șef al revistei „Cronica”.
Ochiul Partidului cât era de atent la evenimentele acestea culturale?
Foarte atent! Mai atent decât vă puteți imagina! Mai ales în deceniul nouă.
Vă era frică?
Nespus de frică!
În 1979 vi s-a terminat mandatul la Comitetul de Cultură, și nu a mai fost înnoit. S-a întâmplat ceva? Ați greșit cu ceva?
Nu! Răspunsul e simplu: în august 1979, Iliescu a fost scos din funcția de prim secretar al Iașului. Întreg Biroul Județean, mai puțin trei, a fost mazilit. Eu eram perceput ca om al lui Ion Iliescu.
Ați avut de pătimit ulterior?
Nu, aș minți dacă aș spune așa ceva! Au fost unele dezavanaje la nivel de vârfuri locale în partid, însă în plan public nu mi s-a întâmplat nimic. Eram privit cu simpatie.Așa se face că din 1979 am devenit redactor șef la „Cronica”. O funcție în care m-a ajutat enorm experiența de la Comitetul de Cultură. Imaginați-vă că știam în detaliu toate structurile Consiliului Culturii de la București, aveam relații, cunoșteam oameni. Și asta conta! Să vă dau un exemplu. Eram cumva nemulțumiți de faptul că revista „Ramuri” apărea cu hârtie nobilă, iar „Cronica” apare pe hârtia asta meschină, aproape de ziar. M-am dus la secretarul de stat care răspundea de administrativ-publicații și am rezolvat această problemă.
Pe finalul discuției noastre, aș vrea să vă întreb dacă aveți nostalgii după cultura acelei perioade sau dacă, nu cumva, sunteți sedus și consolat de întâmplările culturale ale prezentului.
Sincer să fiu, merg doar la evenimente la care sunt invitat. Nu am o imagine globală asupra culturii ieșene prezente. Nici măcar nu mi-e foarte clar dacă Iașul este cu adevărat un oraș cultural sau e doar ecoul unui oraș care ar fi putut să fie profund cultural.
(Interviul face parte dintr-un dosar al revistei „Dacia literară” dedicat Iașului cultural în comunism)
