Cea mai mare mortalitate infantilă din Europa. Cel mai ridicat nivel de analfabetism. Cea mai precară asistenta medicală. Cel mai mare nivel de abandon şcolar. Cel mai ridicat nivel al violenţei. Sunt recorduri seci care traduc în cifre şi clasamente soarta copilului din România, cel mai vulnerabil din Uniunea Europeană.
Culmea este ca şi a ajuta copiii capătă în România uneori valenţe de sport extrem. Nevoile sunt uriaşe, opacitatea autorităţilor greu de înfrânt, reticenţa oamenilor încă mare, iar legislaţia favorabilă mai degrabă impostorilor.
Dramele copiilor în România profundă
Marile probleme ale copilului din România încep înainte a se naşte. Şi asta mai ales în România profundă, reală, needucată, unde multe femei însărcinate ajung la medic, în cel mai bun caz, doar ca să nască.
„Noi lucrăm în comune din cinci judeţe din Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui şi Botoşani, zone cu populaţie foarte săracă, unde nivelul de educaţie este minim. Multe dintre femei sunt analfabete, fără serviciu, dependente de familie, soţ sau concubini, nu ştiu nici să cultive pământul ca să se hrănească, trăiesc din alocaţia copiilor. Multe nici măcar nu ştiu să gătească. Iau alocaţia copiilor şi două zile fac pui la grătar. Dacă nu ştiu să gătească, cum să ştie să-şi îngrijească sarcina?”, spune Gabriela Alexandrescu, preşedintele executiv al Organizaţiei Salvaţi Copiii.
Aceste femei şi copiii lor au nevoie de solidaritate, dar „nu atât de o solidaritate financiară, cât de una educaţionala. Sunt mai permeabile la educaţie decât multe femei din oraşele mari. Vor să afle. Unele dintre ele sunt oameni foarte buni, îşi iubesc copiii, nici nu se gândesc să-i abandoneze. Dar sunt complet needucate”.
Copilul născut într-un astfel de mediu este apoi extrem de vulnerabil. „În mediul rural, copiii sunt trataţi mai mult acasă. Ambulantele nu ajung la ei, drumul costa, iar părintele ştie că oricum medicul îl va trimite la farmacie să ia medicamente pentru care nu are bani. Mulţi copii mor din cauza aceasta”, atrage atenţia Amalia Năstase, ambasador Salvaţi Copiii.
Dar nici cei care ajung la spital nu au întotdeauna o şansă reală. Sunt foarte puţine spitale de nivel 3, iar lipsa de medicamente şi consumabile e acută. În programul „Fiecare Copil Contează”, Salvaţi Copiii vă înveşti în 2014, în 28 de maternităţi şi secţii de nou-născuţi, în echipamente medicale în valoare de 2,74 mil de lei, iar anul trecut au fost investiţi 1,3 mil de lei; spitalele sunt alese în funcţie de nivelul mortalităţii, al numărului de naşteri, inclusiv al naşterilor cu risc.
Dar nevoile sunt atât de mari, încât ce să duci? „Noi ducem ceea ce ne solicita şefii secţiilor de neonatologie, mai bine nu ne ducem decât să nu ducem ce trebuie”, spune Gabriela Alexandrescu.
„În multe spitale sunt echipamente scoase din uz, pentru că fie s-au defectat şi nu sunt bani pentru reparaţii, fie trebuie supuse reviziei şi nu sunt bani pentru revizii, fie au nevoie de consumabile şi nu sunt bani pentru aşa ceva.
Şi în acest an, Salvaţi Copiii dedică Campania 2% dotării maternităţilor cu echipamente medicale. Este foarte uşor să primim ajutor pentru acest program: trebuie depus doar un formular – 230 sau 200- la administraţia financiară pentru redirecţionarea a 2% din impozitul pe venit deja plătit către stat în anul 2013. Formularele precompletate cu datele de identificare ale organizaţiei pot fi descărcate de pe site-ul oficial www.salvaticopiii.ro”, mai spune ea.
Paradoxul ecografului şi suferinţa sărăciei
Dar nu doar nou-născuţii au nevoie de ajutor: „Deocamdată încercam să facem cât mai mult pentru secţiile de neonatologie, dar nici cele de pediatrie nu stau mai bine şi ne-am propus să ne ducem şi către ele. Recent mi-a scris aşa un domn din Roman cabinetul veterinar are ecograf pentru câini, spitalul nu are ecograf pentru copii.” (Gabriela Alexandrescu)
În aceste condiţii nu e de mirare că în România mor anual peste 1.800 de nou-născuţi, iar mortalitatea infantilă este de 9 la mie, în condiţiile în care media europeană e de 3,9 la mie.
Dar nici copilul sănătos nu este scutit de suferinţă. Violentă împotriva copiilor se menţine la cote foarte înalte, cele mai înalte din Europa, deşi în 13 ani procentul copiilor care se plâng de „bătaia ruptă din Rai” aplicată în familie a scăzut de la 82% la 62%. Ca o consecinţă, 20% dintre copii suferă de anxietate, depresie, tulburări emoţionale, de comportament, ceea ce îi face foarte expuşi la riscurile de toate felurile, inclusiv consum de droguri, fugă de acasă sau abandon şcolar.
Apoi e suferinţa sărăciei. O treime dintre copiii romani trăiesc în sărăcie extremă, „iar protecţia socială nu ţinteşte direct copilul care are cea mai mare nevoie. Toată lumea primeşte puţin, insuficent. Nu există scheme de ajutor real pentru copiii în sărăcie extremă”, arata Gabriela Alexandrescu.
Copiii „căpşunarilor”
Vorbim şi despre drama copiilor despărţiţi de părinţii plecaţi la muncă. „Programul nostru de suport al copiilor cu părinţi în străinătate a plecat de la o fetiţă, care a venit la un forum al copiilor pe tema violenţei. Ea s-a ridicat şi plângând ne-a spus că părinţii ei au plecat în străinătate şi au lăsat-o cu bunicii, îi trimit bani şi toţi ceilalţi copii o privesc cu invidie şi cred că ea e fericită pentru că are fustiţe şi bluziţe cum nu au ei, dar de fapt e un copil izolat şi trist. De aici a plecat campania centrată pe ideea că bunurile materiale nu înlocuiesc dragostea părinţilor. Vom avea o generaţie de adulţi proveniţi din copii insigurati şi neiubiţi de părinţi. Ceea ce e grav.”
Şi în aceste condiţii cum să te împarţi şi, mai ales, cu ce? Salvaţi Copiii foloseşte în programele sale banii obţinuţi prin donaţii, ale persoanelor fizice şi ale firmelor, dar şi din redirecţionarea celor 2% din impozit.
„Avem şi o societate foarte intoleranta şi indiferentă. Nu prea suntem obişnuiţi să ajutăm. Cunosc mulţi oameni cu bani care ar putea să se implică mai mult. Nu mi-a fost niciodată ruşine să le cer, dar de multe ori uşile sunt închise. Uneori, oamenii mai modeşti financiar au mult mai multă bunăvoinţa să dea şi timp, şi bani, deşi uneori sunt mai ocupaţi şi au viaţă mai complicată.
O modalitate nouă pe care unii o prefera este varianta de SMS, pe care o folosim şi noi şi le mulţumim foarte mult pentru că ne sprijină astfel”, spune Amalia Năstase.
Destul de puţini romani redirecţionează cei 2% din impozit. În 2010 au făcut-o 1,5 milioane de oameni, adică 17% dintre cei care lucrează, către 23 de mii de entităţi nonprofit. În 2011, au direcţionat 25%, în 2012 doar 23%, însă către 26 de mii de entităţi nonprofit. În 2013, 25% din cei care puteau să redirecţioneze cei 2% din impozitul pe profit au făcut-o, de data aceasta către 27.409. Aşadar, procentul celor care redirecţionează se menţine, dar numărul entităţilor care beneficiază este în creştere.
„Vă daţi seama cum se faramiteza aceşti bani? ONG-urile de utilitate de publică, cum suntem noi, sunt pe acelaşi nivel cu fundaţiile companiilor, cu orice asociaţie. În alte ţări e
xistă un Comitet al asociaţiilor şi fundaţiilor, care stabileşte nişte criterii de performanţă, care le auditează şi numai cei care respectă toate condiţiile sunt recomandate pentru că sunt controlate.
În rest, poţi să donezi, e dreptul tău, dar e pe riscul tău”, arata preşedintele executiv Salvaţi Copiii.
Ajutorul, un sport extrem
Amalia Năstase se întreabă ce se întâmplă cu toţi aceşti bani: „Şi dacă vrei să ajuţi, dacă nu ai o structură serioasă, dacă nu ştii cum, nu poţi să faci. Dacă noi am ajutat un milion de copii, vă daţi seama cât ar trebui să ajute 26 de mii de fundaţii? În 2013, s-au direcţionat 132 milioane de lei. Ce s-a întâmplat cu banii aceştia? Ce se putea face cu ei dacă noi cu două milioane ajutăm 28 de spitale, de exemplu?”
Numărul mic al celor care donează este şi o consecinţă a neîncrederii. Ea se tratează însă cu cifre şi transparentă, după cum explică Amalia Năstase. „Oamenii ar trebui să se orienteze către fundaţiile auditate de către auditori cunoscuţi, în lumea contabilă se numesc Big Six, cele şase mari firme de audit. Numai aşa pot avea certitudinea că banii donaţi vor fi folosiţi doar în scopul în care au fost donaţi.
Noi nu folosim nimic în costuri administrative. Pentru ele „Salvaţi Copiii” face rost de bani din alte surse, ceea ce este verificat prin auditul anual al asociaţiei noastre”.
Dar nu e numai o chestiune de bani. Autorităţile fac din ajutor un sport extrem în România: „Am fost odată la minister şi mi-a ajuns. Au avut o atitudine necooperantă, s-au plâns de problemele cu care ei se confruntă, ne-au spus că nu au bani, cu toate că noi nu vroiam fonduri. Era doar vorba de a ne oferi sprijinul pentru elaborarea unei strategii naţionale absolut necesare.
Totuşi, când vine o organizaţie care a ajutat un milion de copii arata măcar bunavoita! Eu înţeleg că nu e uşor să lucrezi în mecanismul birocratic al ministerului, după cum nu e uşor să fii medic prost plătit într-un spital prost dotat. Dar nu mai vreau să văd oameni care spun din prima nu se poate, nu există, plecaţi de aici. Aş vrea să văd doar bunăvoinţă: Ce aţi propune, ca să văd dacă pot să fac totuşi ceva? Atât”, povesteşte Amalia Năstase.
Iar lipsa de continuitate provocată de schimbările din sisteme, alegeri şi remanieri este letală pentru proiecte. „Mai jos de ministru independentă de a lua decizii e minimă. Aşa că totul depinde de politica şi priorităţile fiecărui ministru. Se întrerup programe, priorităţi. Odată ce decizi un lucru pentru binele copiilor, el ar trebui continuat. Între alegeri lumea stă şi aşteaptă. De exemplu, strategia pentru sănătatea mintală a copilului şi adolescentului era avansată, aproape definitivată, dar acum stă pentru că s-a schimbat ministrul”, a arătat Gabriela Alexandrescu.
„Ar trebui să fie ca un tren care merge înainte indiferent cine se suie în el. Noi omorâm trenul, dărâmăm gară şi facem alt tren, altă gară. Şi tot aşa.” (Amalia Năstase).
În cifre, Salvaţi Copiii în România înseamnă 24 de ani, un milion de copii ajutaţi de 80 de angajaţi, peste 3.500 de voluntari pe an şi 6.000 de membri ai organizaţiei.
Dincolo de cifre, însă, fiecare copil ajutat e o poveste. Una anume i-a rămas în minte Gabrielei Alexandrescu: „La inceptul carierei, când m-am ocupat mult de abuzurile sexuale asupra copiilor, de victimele pedofiliei, am întâlnit un copil care fugise de acasă din cauza violenţei inimaginabile a tatălui, ajuns în stradă s-a automutilat, a căzut victimă unui pedofil care îl ţinea într-un apartament. Când a ajuns la noi am lucrat cu el vreo cinci ani, a tot fugit, până la urmă am reuşit să-l facem să stea, să meargă constant la şcoală. După ani de zile mi-a scris că este asistent social în Olanda, unde se ocupă de protecţia celor fără adăpost”.
(Sursa: ziare.com)
